ŢOPESCU: Virusul epidemiei fotbalistice
Dimineaţă de duminică, pe un mic stadion-bijuterie din vestul ţării. Aproape toată suflarea oraşului este alături de echipa de fotbal, care joacă într-o divizie inferioară. Se speră într-o victorie, dar nu cu orice preţ. Această “deviză”, adoptată de unele echipe din diviziile “superioare”, este refuzată aici. Spre cinstea tuturor – conducători, antrenori, jucători, spectatori. Oameni simpli, oameni curaţi. Manevrele de culise le sînt străine.
Meciul se desfăşoară într-o atmosferă civilizată. Cu încurajări, cu aplauze ritmate, fără apostrofarea oaspeţilor sau a arbitrilor. Ba chiar să auzi şi să nu crezi: “Arbitrule, nu ţine cu noi, că nu e frumos!”. Gazdele conduc cu 1-0 pînă în minutul 90, cînd, în urma unei greşeli a apărătorilor, oaspeţii egalează. Prin alte părţi ar fi fost o tragedie. Doar s-au pierdut două puncte. Şi totuşi nimeni nu se lamentează, nu acuză, nu rosteşte vorbe grele. Jucătorii echipei locale mai rămîn cîteva minute pe teren cu capetele plecate. Tăcerea publicului este mai dureroasă pentru ei decît orice alt gen de manifestare. La capătul unui meci cu foarte puţine faulturi, nimeni nu “faultează” verbal. Oamenii nu-şi pierd demnitatea. Bravo lor! Cunoscîndu-i, parcă am primit un balon cu oxigen. Deci se poate! Se mai poate! Virusul epidemiei fotbalistice, care face ravagii prin alte părţi, transformîndu-i pe unii în huligani, poate fi deci combătut prin forţă de caracter.
În aceeaşi duminică, pe un alt stadion, un jucător nemulţumit de o decizie a arbitrului a sărit cu picioarele şi cu pumnii pe acesta!
Nici antrenorii nu se lasă mai prejos. În fiecare etapă, unii sînt trimişi în tribună şi chiar penalizaţi (pedepsiţi) în diferite feluri. “Elevii” lor ce gîndesc oare? Se uită foarte adesea că majoritatea fotbaliştilor sînt, totuşi, nişte copii în formare pentru viaţă, pentru muncă, pentru responsabilitate, pentru… fair-play în toate planurile posibile. Cum îl priveşte elevul pe profesorul suspendat? Cînd un tînăr îşi pierde încrederea în cei care răspund de educaţia lui, atunci totul este pierdut. De aici pînă la ratarea vieţii (nu a golului!) nu mai e decît un pas.
Asta e cea mai gravă urmare. cristian.topescu@prosport.ro