- This topic has 2 replies, 1 voice, and was last updated 9 years, 9 months ago by
.
-
Posts
-
Aurică Rădulescu s-a născut în 1953 la Constanţa şi primii paşi în fotbal i-a făcut la Farul. În 1973 a trecut la Sportul Studenţesc, odată cu reuşita la facultate. Fire retrasă şi timidă, Aurică nu a fost unul din acei jucători care sar în faţă, dar tehnica sa l-a impus. Component al naţionalei de tineret care lua în 1973 locul trei la Viareggio (generatia pierdută-Ciocârlan, Unchiaş, Poratki, Viorel Mureşan, Batacliu, Purima, Costas Amarandei, Sabados). Ar fi trebuit să facă saltul la naţionala mare când au apărut ghinioanele care aveau să-i frâneze cariera atât de promiţătoare. O hepatită şi o accidentare la picior l-au făcut să absenteze, între anii 1976-1977 când naţionala ar fi avut mare nevoie de el în cursa spre Argentina. Refăcut, are un sezon extraordinar (1977-78 ) când Sportul Studenţesc a fost la un pas de titlu. Convocarea la naţională nu a întârziat şi Aurică Rădulescu, intrat după pauză face o repriză fantastică în meciul cu Yugoslavia, fiind împreună cu Dobrin şi Sameş unul din artizanii victoriei cu 3-2 în preliminariile lui Euro 80. Campionatul 1978-79 e la fel de reuşit, Aurică aflat la apogeu conduce Sportul în finala Cupei României. O săptămâna după asta, la München, atacantul bucureştean moare stupid, pe când sărea din trenul aflat în mişcare, în timpul unui turneu în RF Germania. A fost internaţional, jucând 6 meciuri pentru naţională, dar nu a marcat nici un gol. A jucat 171 meciuri în Divizia A şi a marcat 28 goluri. (http://www.romaniansoccer.ro)
Povestea tragica a mortii lui Aurica Radulescu, rememorata de fostul sau antrenor, Mircea Radulescu: “
Cati dintre noi ne mai amintim azi de jucatorii care au marcat fotbalul romanesc al anilor ’70? Cu atat mai putin de Aurica Radulescu, un atacant pur sange, o flacara aprinsa in teren, care s-a stins insa mult prea devreme la varsta de 25 de ani, in urma unui accident cumplit petrecut pe 4 iulie 1979, in Republica Federala Germania.
Intr-un amplu interviu oferit in exclusivitate pentru Sport Total FM, antrenorul de atunci al Sportului Studentesc, Mircea Radulescu a reluat cu amar, firul intamplarilor care au dus la moartea unui dintre jucatorii despre care spune ca era un geniu absolut al balonului.
Anii ’70, undeva in complexul studentesc “Regie”
“Eu am antrenat trei campionate Sportul Studentesc in Diviza A. Trei campionate care au fost trei succese, Sportul Studentesc gravitand intre locul 1 si 4 si jucand o finala de Cupa cu Steaua, ceea ce pentru Sportul a fost o premiera si a fost cat pe ce sa dam lovitura si sa castigam campionatul.
In toate aceste campionate Aurica Radulescu a fost nu numai un jucator de baza, un lider, a fost mult mai mult, de ce, pentru ca el avea o pregatire intelectuala foarte buna. Pentru cei care nu l-au cunoscut el era student la Acdemia de Stiinte Economice, stia germana perfect.
El era un jucator cum nu gasesc o pereche cat de cat in fobalul romanesc de-a lungul mai multor ani. Era un jucator cu o talie extraordinara, putea sa fie si prezentator de moda, nici exagerat de inalt, nici mic, undeva pe la 1.82. Era stangaci pur si in general acestia atrag atentia, pentru ca parca au ceva in plus in tehnicitate si in delicatetea cu care conduc mingea. Avea o tenacitate in a dribla nu de-a latul sau inapoia terenului cum face Tanase (Cristi Tanase, n.r.). El dribla inainte, castigand teren, pana ajungea de cele mai multe ori la linia de fund, acolo ridica capul sus si o punea cuiva care aparea langa bara. Era un jucator care facea diferenta si nu mai gasim astazi asa ceva. Era un jucator din galeria lui Gicu Dobrin, Puiu Iordanescu, Gica Hagi. Asta a fost motivul pentru care Pisti Kovacs incepuse sa-l aduca la echipa nationala. Il bagase chiar in meciul cu Yugosalvia cand el cu Dobrin au intors rezultatul”.
Refuz la limita premonitiei
“Datorita sezonului foarte bun incheiat in acea vara, conducerea Sportului care era patronata de organele superioare studentesti s-a gandit sa ne premieze sub forma unei execursii in Germania Federala care dura 10 zile, pur si simplu turistica. Urma sa vedem cateva orase, sa ne intalnim cu tineri din Germania, sa mergem la discoteci, sa mancam pe la restaurante cu diferite profiluri, o excursie organizata de asociatia similara a studentilor din Germania.
Aurica Radulescu s-a dus la presedintele de atunci, Marc Popescu, implorandu-l sa nu mearga, pentru ca sotia lui era gravida in ultima luna. Era in niste blugi, in niste slapi, in camasuta cu maneca scurta, la spate avea pasaportul. Marc Popescu l-a convins in cele din urma sa mearga in aceasta deplasare”.
Itinerariul destinului
“Ne-am urcat in autocar, ne-am dus la Otopeni, ne-am imbarcat pe cursa Bucuresti-Frankfurt. Acolo ne-au preluat partenerii care ne asteptau din Germania, urmau sa fie calauzele noastre si am mai asteptat la Frankfurt vreo 2 ore trenul de Hanovra. Am intrat pe la cafenele de acolo. Unii au vrut sa scoata vorbe ca s-a baut mai mult. S-a baut, dar in niciun caz de maniera de a nu se mai sta pe picioare.
Ne-am urcat apoi in tren, compartimentele noastre erau chiar libere si calauzele noastre ne-au invitat la vagonul restaurant, pregatit special pentru a primi un grup de 25-27 de tineri.
Calatoria a fost superba, o zi frumoasa, peisajele erau fascinante. La masa eram serviti bine, s-a baut cate o cafea, care a vrut a fumat o tigara. La un momment, dat presdintele Marc Popescu, care era conducatorul grupului le-a spus «mai baieti, se apropie Hanovra sa mergem in compartimentele noastre sa ne luam bagajele».
Ne ducem in compartimente, trenul opreste in Hanovra, coboram pe peron. Eu eram cu ochi pe ei sa-i numar. Lipseau doi, Aurel Radulescu si Gica Stroe. Am trimis sa fie cautati baietii si, in momentul in care Viorel Kraus s-a dus la usa vagonului din care am coborat, trenul s-a pus in miscare si trenurile electrice pleaca rapid”.
Excursia devenita cosmar
“Versiunile sunt mai multe de ce au intarziat. Una dintre ele pe care o stiu de la Gino iorgulescu este ca ei doi, simtindu-se foarte bine impreuna, se sicanau care coboara primul. Alta era ca erau doua studente americance cu care flirtau. Cert este ca trenul s-a pus in miscare, atunci si-a dat seama ca e groasa si au fugit la usa, dar deja trenul avea o viteza mare de tot. Atunci noi am strigat disperati la ei sa nu sara, lucru pe care nu l-au ascultat. Aurica primul a deschis usa partial si a pus piciorul alaturi si a cazut intre peron si tren si din peron a ajuns sub tren. Gica Stroe nu a vazut episodul. Si el a sarit, s-a lovit foarte serios la cap, a avut o fractura craniana de vreo 12 centimetri.
Tragedia mare de nesuportat a fost dupa ce a trecut trenul pentru ca in locul in care a cazut Aurel Radulescu era un maldar de carne. Salvarea a intrat chiar de pe linia de tren. L-au luat de acolo l-au pus in salvarea aia si din masina se vedea inauntru, iar cativa din baieti l-au vazut. Nu murise, clipea din ochi. L-au dus la spitalul de urgenta, dupa care a a venit o alta salvare pentru Gica Stroe, care era socat, a si intrat intr-o stare de incostienta pentru 10 zile.
Vreau sa spun ca restul baietilor erau sfasiati de durere, unii si-au rupt camasile de pe ei. Nu mai putea sa faca nimeni nimic cu noi. Era o scena de razboi pur si simplu. Cu foarte multa greutate, dupa vreo ora am reusit sa plecam de acolo”.
Ore funeste
“S-a facut seara, acolo la pensiunea aceea nu am putut sa stam in camere, ne-am strans toti la receptie, pe fotolii si intrebarile noastre se indreptau catre spital. Vanzadu-l ca clipea din ochi ne mai agatam de cate o speranta. Nu am putut sa mancam sau sa dormim. De bautura s-au mai lipit unii, in dorinta de a se anestezia. Am stat ca la o veghe, iar dimineata pe la 5 am aflat vestea trista ca a incetat din viata. Din informatiile pe care le-am avut de la spital am aflat ca inca mai era constient si l-a intrebat pe doctor in germana ce sanse are, dar a facut in cele din urma blocaj renal.
Intre timp s-a aflat in tara. De la conducere superioara din Bucuresti s-a dat ordin ca echipa sa se intoarca in tara si numai antrenorul Mircea Radulescu sa ramana la spital cu Stroe.
I-am spus lui Viorel Kraus «Bai, Viorele, hai sa-l vedem si noi». Umblau vorba ca sicriul va fi inchis si gazdele noastre care erau gata sa ne faca orice capriciu in acele momente ne-au luat intr-o masina si ne-au dus la morga. Am spus cine suntem, acolo l-au scos din sertare, au desfacut capacul si l-am vazut. Era aranjat, dichisit, sters, dar de fapt nu mai era. Am inghitit in sec, am simtit o durere in suflet insuportabila si am plecat”.
Un adevar prea greu de rostit
“La Stroe ma duceam zilnic la el la spital si il gaseam ca doarme. Era intr-o rezerva, avea niste aparate conectate si medicii asteptau sa se trezeasa. Era o translatoare care traducea in germana. A zecea zi a deschis ochii si a inceput sa silabiseasca cate ceva si atunci doctorul a inceput sa-i puna intrebari. A raspuns foarte bine. Stia cum il cheama, cand s-a nascut, ca se afla in Germania. L-a intrebat de ce e in spital, a facut o pauza si i-a spus sa-l intrebe pe domn profesor. Doctorul a insistat sa-i raspunda si el a crezut ca s-a intamplat ceva pe avion.
A vazut radiografiile, capul arata ca un dovleac copt. M-a intrebat ulterior unde este echipa. I-am spus ca e in program, am evitat sa-i spun ca a plecat si nici nu i-am zis ceva de Aurel Radulescu, erau cei mai buni prieteni, de aia au si ramas in compartiment.
Dupa inca vreo 6 zile, doctorul ne-a spus ca-l externeaza. Am ajuns si l-am intrebat pe medic, cum sa-i spunem ca cel mai bun prieten al lui a murit si ca echipa nu mai e in Germania. Mi-a zis ca aici nu-i spunem nimic. Sa luam masuri la aeroportul nostru sa vina membrii familiei sa-l ia cu masina, sa-l duca direct acasa, apoi sa mergem odata cu toata echipa si, cand o sa fim acolo cu totii, cineva care stie sa puna problema sa-i spuna cum stau lcuruile, dar sa fie toata lumea pe langa el.
Asa am si facut. El a fost anuntat ca o sa vina niste colegi de-ai lui sa-l vada. Cand a vazut toata echipa a fost foarte emotionat. In cele din urma, a intrebat el unde este Aurica si cand i s-a spus a inceput sa-i curga lacrimi.
Sa stiti ca nu mi-a fost usor sa relatez toate aceste intamplari. In orice caz, Romania a pierdut atunci un mare jucator. In jurul lui se strangea toata generatia de tineri a Sportului”.
PUTEA FI REGELE! RECONSTITUIREA ACCIDENTULUI TRAGIC AL LUI AUREL RĂDULESCU, GENIUL DIN REGIE
Despre el, actualul preşedinte al FRF susţinea că „nu Aurică ar fi fost un al doilea Hagi, ci Hagi ar fi fost al doilea Rădulescu”. La numai 25 de ani, în 1979, în urma unui accident terifiant în gara din Hanovra, se stingea unul dintre cei mai talentaţi fotbalişti din România, Aurel Rădulescu, aflat în cea mai bună perioadă din carieră.
Era liderul din teren al unei echipe care îi mai avea în componenţă pe Gino Iorgulescu, Mircea Sandu sau Paul Cazan. Cu un an înainte îşi făcuse şi debutul la naţională şi impresionase într-un meci cu Iugoslavia, când România a avut o revenire senzaţională în partea secundă, iar toată lumea îl vedea urmaşul lui Dobrin în tricoul galben, fiind unul dintre adulaţii fotbalului românesc la momentul respectiv. „Avea o eleganţă pe teren ieşită din comun. Era un stângaci înalt, care dribla tot ce îi stătea în cale. Oricând s-ar fi asemănat cu Dobrin sau Hagi”, spune ultimul său antrenor, Mircea Rădulescu, fără nici o legătură de rudenie între cei doi.
Pe 1 iulie 1979, Sportul juca prima sa finală în Cupa României, pierdută însă cu 1-0 în faţa Stelei, dar chiar şi aşa, autorităţile de la acea vreme au hotărât ca elevii lui „Riciu” să primească o excursie de 10 zile în Republica Federală Germană. Plecarea avea să aibă loc a doua zi. În aceeaşi seară de 1 iulie, mai mulţi jucători s-au distrat la nunta unui prieten, iar în ziua plecării, la sediul clubului de pe Ştefan Furtună, Aurel Rădulescu a ajuns printre primii pentru a-l convinge pe preşedintele Mac Popescu să-l lase acasă. „Domnule preşedinte, iubita mea este gravidă, aş vrea să rămân alături de ea la Constanţa. Vă rog să nu mă includeţi în lot”, i-ar fi spus mijlocaşul. Oficialul a fost de neclintit, iar câteva ore mai târziu, îmbrăcat în aceleaşi haine, o pereche de blugi şi o cămaşă cu mânecă scurtă, Aurică se îmbarca la Otopeni într-un avion cu destinaţia Frankfurt. „Acolo, legătura dintre aeroport şi gară se face imediat, aşa că am mai zăbovit un pic pe la o braserie în aşteptarea trenului spre Hanovra. Organizaţia de turism de acolo ne-a făcut o surpriză şi ne-a lăsat la vagonul-restaurant. S-a consumat cu moderaţie, pot să vă asigur”, adaugă Mircea Rădulescu. Înainte cu 40 de minute de a ajunge în gara din Hanovra, preşedintele Popescu i-a anunţat pe toţi să revină în compartimente pentru a se pregăti. Gică Stroe şi Aurică rămăseseră, hipnotizaţi de frumuseţea unei domnişoare blonde, lucru confirmat, un an mai târziu, de Stroe. În jurul prânzului s-a ajuns la destinaţie, însă atunci când tehnicianul a făcut numărătoarea, a sesizat că cei doi lipsesc. „Viorele (n.r., Viorel Kraus, antrenorul secund), du-te repede după ei, că pleacă trenul”, i-a transmis Mircea Rădulescu. Secundul nu a mai apucat să urce, pentru că trenul se pusese deja în mişcare, moment în care Stroe şi Rădulescu şi-au dat seama că trebuie să coboare. „Coechipierii ne-au strigat să coborâm, însă noi nu am vrut acest lucru. Apoi, parcă Dumnezeu ne-a luat minţile şi ne-am răzgândit în momentul când trenul se punea în mişcare”, povestea Gică Stroe pentru sportlocal.ro. La trenurile electrice ale germanilor, uşile se închid automat, iar scările se pliază. „Acolo a fost marea greşeală. Nu şi-au dat seama”, povestesc martorii oculari. Primul care a sărit a fost Aurică Rădulescu. A păşit în gol şi a fost prins sub roţile trenului, iar o mână şi un picior i-au fost secţionate. La scurt timp l-a urmat şi Stroe, care a sărit, însă trenul prinsese deja viteză, astfel că s-a lovit cu capul de beton. Toţi jucătorii priveau înmărmuriţi scena. „Dumitru Manea a fost singurul care a avut curajul să meargă să-l vadă pe Aurică”, descrie cea mai terifiantă zi din viaţă Paul Cazan. În mai puţin de două minute, o salvare a ajuns la faţa locului pentru a-i prelua pe cei doi răniţi. În stare de şoc, Aurică Rădulescu clipea şi se uita spre coechipieri, înghesuiţi lângă ambulanţă. „Trăieşte!”, a strigat Marius Ciugarin. În jurul lui, toţi plângeau ca nişte copii.
A mai trăit aproape două zile
Alături de cei doi accidentaţi a mers la spital antrenorul Mircea Rădulescu, în timp ce restul jucătorilor au fost cazaţi la un camping. De la Bucureşti li s-a transmis că excursia a fost anulată şi trebuie să se întoarcă de urgenţă acasă. „Ne-am rugat non-stop pentru sănătatea lui Gică şi Aurică. A fost un moment tragic, nu-l voi uita niciodată”, îşi aduce aminte Paul Cazan. La spital, Aurel Rădulescu era conştient şi, conform spuselor lui Mircea Rădulescu, a avut şi o scurtă discuţie cu doctorul. „El era un băiat extraordinar şi în afara terenului. Era student la ASE. I-a spus doctorului în limba germană să le transmită celor de acasă să aibă grijă de soţia sa şi de copilul care avea să se nască”, afirmă tehnicianul, care a rămas la căpătâiul fostului mijlocaş până în ultima clipă. Miercuri dimineaţă, pe 4 iulie, din cauza unui blocaj renal, Aurel Rădulescu se stingea din viaţă la numai 25 de ani. După aproape o lună de spitalizare şi opt zile de comă cauzate de o fisură a craniului de aproape 12 centimetri, Stroe a revenit acasă, însă viaţa sa se schimbase pentru totdeauna.
Fiul s-a născut în aceeaşi săptămână
Imediat după ce s-a aflat de tragedie, s-a decis ca iubita sa, Emilia, însărcinată în nouă luni, să fie mutată sub strictă supraveghere la Bucureşti. Trupul neînsufleţit al marelui jucător a fost adus în aceeaşi aeronavă cu care s-a întors Sportul, iar trei zile mai târziu avea să fie înmormântat la Constanţa. Mii de oameni au fost alături de el pe ultimul drum. La trei zile de la moartea sa, pe 7 iulie, pe lume avea să vină singurul său urmaş, Aurel Cristi. Acum, la 32 de ani distanţă, acesta, împreună cu mama sa, locuiesc chiar în Germania, ţara unde fostul mare fotbalist avea să-şi găsească sfârşitul.
AUREL RĂDULESCU – CV
Data naşterii: 13 octombrie 1953 (Adamclisi)
Data morţii: 4 iulie 1979 (Hanovra)
Post: mijlocaş:
Carieră: Farul Constanţa (1967-1973), Sportul Studenţesc (1973-1974), Dunărea Galaţi (1974), Sportul Studenţesc (1975-1979)
Echipa naţională: 6 meciuri
Liga 1: 171 de meciuri – 28 de goluri„A fost un talent ieşit din comun, dar care nu se maturizase la momentul respectiv. Putea să devină un mare fotbalist. Ca să fac o comparaţie, se asemăna mult la stil cu Messi”, Angelo Niculescu, fost selecţioner
„Aurică oricând s-ar fi asemănat cu Hagi sau Dobrin. Croşeta pe teren atunci, când făcea driblinguri. Era omul cu pasa decisivă mereu”, Mircea Rădulescu, fost antrenor Sportul
- You must be logged in to reply to this topic.