- This topic has 71 replies, 11 voices, and was last updated 11 years ago by
.
-
Posts
-
Antrenorul Ton du Chatinier a făcut o paralelă între accidentul lui Neşu şi cel al ciclistului belgian Weylandt, decedat luni în Il Giro
Cătălin Tolontan scrie despre drama lui Neşu: ”Viaţa e totul”
La Utrecht, jucătorii, antrenorii, fiecare om din club, toţi se gîndesc doar la prietenul lor blond fixat pe un pat de spital. L-au văzut cînd s-a accidentat şi au rămas marcaţi.
“Cînd a plecat de acasă, Mihai nu şi-a imaginat nici o clipă că i se va întîmpla aşa ceva. La fel ca rutierul care a murit luni în Turul Italiei. Dar există şi asemenea drame în sport”, a spus antrenorul Ton du Chatinier.
Apărătorul Jan Wuytens şi-a amintit: “În primele secunde, credeam că se va ridica. Însă el nu se putea mişca. Era întins la pămînt. Urla. Ne-am simţit atît de neajutoraţi!”.
Dries Mertens, atacantul alb-roşiilor, a completat: “Sîntem îngroziţi, a fost teribil. Iar Alje Schut, cel care s-a prăbuşit peste Mihai, e devastat”.
Cristian Geambaşu: “Să încercăm să ne comportăm firesc. SĂ NU BOCIM. SĂ NU COBIM”
“Olanda, în stare de şoc!”
Cotidianul batav De Telegraaf, cel mai popular în Ţara Lalelelor, a dedicat aproape o pagină gravului accident de la FC Utrecht. “Olanda, în stare de şoc”, a apărut pe copertă, iar la interior s-a titrat: “Neşu, risc de paraplegie!”. “Natura şi severitatea leziunii sînt unice în fotbalul profesionist olandez”, s-a precizat, un doctor renumit din Amsterdam, specialist în recuperare medicală, oferind un verdict dur: “Dacă măduva e secţionată complet, nu se mai poate face nimic. Reabilitarea ajută doar pacientul să înveţe să se descurce fiind paralizat”.Mereu mi-a placut de Nesu ca jucator inca pe cand evolua la Steaua,foarte bataios chiar daca nu era asa de impozant fizic.Sper sa se faca bine si sa revina pe terenul de fotbal.Ii tin pumnii pentru o recuperare cat mai rapida.
gata, Razvan si-a facut bagajul dupa ce a batut bosnia-hertegovina
se pregatesc: hagi si moldovan (secund) & supervizati de ‘nea puiu (director tehnic)Miercuri (08.06.11), ora 3.45 AM : BRASIL – ROMANIA pe PRO TV
Brazilia, ce corvoadă!
June 5th, 2011 | Echipa naţională, Fotbal internPe vremea lui Lucescu, un meci cu Brazilia, în Brazilia, era un vis. Un ritual pentru care te pregăteai o viaţă. Pe vremea lui Lucescu tatăl. În Mexic, Rică Răducanu îl ruga cu lacrimi în ochi pe nea Angelo să-l bage şi pe el cîteva minute să joace contra lui Pele. La final de mandat al lui Lucescu fiul, un meci cu Brazilia, în Brazilia, a devenit o corvoadă. O plimbare inutilă pînă la capătul lumii, în timp ce pe băieţii îi aşteaptă all inclusive-ul Antalyei. Un meci cu Brazilia, care marchează retragerea lui Ronaldo, plus o întîlnire cu Paraguay. Ce ocazie să respiri aerul fotbalului adevărat, al altei lumi! Dar pe ei îi interesează altele, ei sînt obosiţi. S-au născut obosiţi şi au crescut plictisiţi.
Alienarea fotbalului românesc se poate măsura în ani, dar mai ales în gesturi. Absenţa lui Mutu, Săpunaru, Tamaş sau Raţ, a lui Mircea Sandu şi a lui Lupescu, abandonurile lui Răzvan şi Chivu, toate vorbesc despre starea de spirit a unei generaţii. E bine că avem tablete I-Pad, căşti pe urechi, net cu acces nelimitat şi viteză supersonică, dar nu e bine că ne-am pus ochelari de cal.
Sîntem suma experienţelor pe care le trăim, iar un turneu în America de Sud tratat ca o sărbătoare ar fi fost ceva normal. Fiecare dintre cei absenţi şi-a găsit scuze şi motive pentru a rămîne pe lîngă casă. Alibiuri străvezii, ţeluri mici. Şi ne mirăm, şi ne mirăm. Nu înţelegem de ce ei nu au ştiut niciodată să-şi dea întîlnire cu gloria. Acum avem răspunsul. Au alte treburi. Mereu alte treburi. Domestice. Bucuria fotbalului s-a născut pe plajele din Rio, mediocritatea lui s-a desăvîrşit la naţionala României. Hai România!
Hai, nea Piţi!
June 14th, 2011 | Echipa naţională“Naţionala” nu are prea mulţi pretendenţi. Ştim totuşi unul. Arată la fel ca în urmă cu 20 de ani, dar e foarte schimbat
Băieţii “naţionalei” de fotbal pot sta liniştiţi. Nu mai sînt singuri. Îi însoţesc în mediocritate flăcăii ca brazii din “naţionala” de handbal, ciuca bătăilor în dublele cu Spania, Croaţia şi Lituania. Cineva, undeva pe un forum, scria că Spania şi Croaţia sînt două mari puteri ale handbalului. Aşa-i, noi am fost mare putere. Acum ne-am transformat în echipă de duzină. Ţară emergentă, “naţională” aşijderea. Altcineva, pe acelaşi forum, observa că Lituania nu este o mare putere şi a reuşit să ne bată în două partide consecutive. Dar cine nu ne bate pe noi? Cine nu vrea!Înapoi la fotbalul nostru trist! Falimentul turneului din America de Sud a atins apogeul şi la nivelul banderolei. În meciul de la Asuncion, Gabi Mureşan a fost căpitanul “naţionalei”. Cînd a fost schimbat, i-a pasat banderola lui Alexa. A fost una din puţinele pase reuşite ale clujeanului. Ce mai reţinem din această plimbare forţată în Brazilia şi Paraguay? Pasa înapoi a lui Latovlevici, soldată cu primul gol al paraguayenilor din secunda 100, burtica lui Zicu, burta lui Ronaldo, ochii lui Tănase, umflaţi de nesomnul întrebărilor existenţiale, driblingul reuşit al lui Fane Iovan de la zona mixtă, primul şi ultimul din carieră.
Între timp, cei rămaşi acasă au lucrat. Nu cu prea mult spor, fiindcă în continuare “naţionala” nu are antrenor. Tupeul federalilor e intact, iar Naşu’ a revenit la forma care l-a consacrat. Presa e vinovată pentru imaginea proastă a reprezentativei nereprezentative. Presa a deformat ştirile care au venit de acolo şi tot presa e răspunzătoare pentru atmosfera otrăvită care îi îndepărtează pe antrenori de scaunul de selecţioner. Fiindcă după Olăroiu, Hagi a dat şi el înapoi. El, Gică, el care spunea că Răzvan vede un mare “Nu”, deşi ar trebui să judece pozitiv şi să vadă un mare “Da”. Hagi pune condiţii greu de îndeplinit, tocmai pentru că a înţeles cum devine treaba cu generaţia lui Râpă, Giurgiu, Papp şi Alexe. Continuatorii generaţiei Alexa. Nu-i exclus ca pe Hagi să-l fi lămurit definitiv experienţa sud-americană.
Piţurcă e varianta la zi. Asta dacă acceptăm că la Casa Fotbalului există o strategie. Piţi e liber, e mai tînăr ca niciodată şi e dornic de revanşă. A adoptat stilul comunicativ, lucru care îi poate netezi şi o relaţie normală cu presa. După două mandate încheiate abrupt, fostul antrenor al “naţionalei” pare să fi priceput că trufia pe termen lung este neproductivă. Piţurcă ştie să şlefuiască sticla mată în aşa fel încît să arate a piatră preţioasă. Lucru foarte important, nu are decît contestatari lipsiţi de anvergură şi credibilitate. Lucru şi mai important, îşi doreşte “naţionala”, nu îşi inventează alibiuri ca Hagi şi am impresia că nu îşi propune să ne califice la un turneu final peste 20 de ani.
Naționala României a ajuns pielea pulii: în urnă cu Albania!
http://www.regelefotbal.ro/romania/nati … cu-albaniaPrimarul General al Capitalei, Sorin Oprescu, a verificat astăzi stadiul lucrărilor la “Naţional Arena”, alături de Mircea Sandu şi Victor Piţurcă.
Cei trei s-au arătat mulţumiţi, în ciuda faptului că, până la ora partidei cu Argentina, vor mai rămâne câteva detalii nefinisate.
” Nu o să fie 100% gata până la meciul cu Argentina, dar nici nu trebuie să fie totul gata. Important e să avem tribunele, instalaţia de sonorizare, gazonul şi tabela. Cu siguranţă va fi plin la meciul cu Argentina “, a spus Mircea Sandu.
“Dacă vor fi stadioane, vom avea şi echipe. E obligatoriu ca infrastructura să fie pe primul plan. Atunci vor apărea şi jucători valoroşi şi echipe la fel. Venind mai devreme cu preşedintele am discutat despre cuplaje. Trebuie să revină în Bucureşti. Eu cred că atunci când vor reveni cuplajele acest stadion va fi plin.
Mi-am adus amintele de cuplajele din vremea când eram jucător, trebuie să se poată. La noi era o tradiţie în trecut. De ce să nu se poată. Eu cred că galeriile vor accepta că trebuie să se înţeleagă” , a declarat Piţurcă.
Tehnicianul a apreciat noua construcţie, pe care a caracterizat-o ca fiind o bijuterie: “Încă nu e terminat, dar chiar şi aşa este impunător. Va fi o adevărată bijuterie. Am închis vechiul stadion şi voi juca primul pe cel nou. Important este să câştigăm, să câştige echipa naţională şi atunci voi fi mândru. De ce să nu putem câştiga şi în faţa Argentinei? Putem câştiga în faţa oricărei echipe. Fotbalul e fotbal. La meciul cu Argentina stadionul trebuie să fie plin pentru că acest meci e o sărbătoare a fotbalului românesc”.
Victor Piţurcă spune că majoritatea partidelor echipei naţionale se va disputa pe noua arenă naţională. “Majoritatea meciurilor importante le vom juca în Bucureşti, dar când vom avea adversari mai mici putem să mergem şi în provincie. Şi în Ploieşti se construieşte un stadion, tot o bijuterie, de 15.000 de locuri, la Piatra Neamţ, la Cluj…”, a mai spus Piţurcă.
LOTUL ROMÂNIEI PENTRU MECIURILE CU LUXEMBURG ŞI FRANŢA
PORTARI: Ciprian Anton TĂTĂRUŞANU (FC Steaua Bucureşti), Silviu LUNG (FC Astra Ploieşti) şi Costel Fane PANTILIMON (Manchester City FC)
FUNDAŞI: Ionuţ Cristian SĂPUNARU (FC Porto), Alexandru MĂŢEL (FC Astra Ploieşti), George Daniel GALAMAZ (FC Steaua Bucureşti), Vlad Iulian CHIRICHEŞ (CS Pandurii Lignitul Târgu Jiu), Nicolai Dorin GOIAN (Glasgow Rangers FC), Ştefan RADU (SS Lazio), Răzvan Dincă RAŢ (FC Shahtior Doneţ) şi Iasmin LATOVLEVICI (FC Steaua Bucureşti)
MIJLOCAŞI: Gabriel Andrei TORJE (FC Dinamo Bucureşti), Bănel NICOLIŢĂ (FC Steaua Bucureşti), Răzvan COCIŞ (FC Rostov), Costin LAZĂR (PAOK Salonic), Alexandru BOURCEANU (FC Steaua Bucureşti), Ovidiu PETRE (Modena Calcio), Cristian TĂNASE (FC Steaua Bucureşti) şi Ovidiu HEREA (FC Rapid Bucureşti)
ATACANŢI: Gheorghe BUCUR (Kuban Krasnodar), Ianis Alin ZICU (TSKA Sofia), Ciprian Andrei MARICA (FC Schalke 04) şi Bogdan STANCU (Orduspor Kulubu)
Ma bucur pt Gigel si Costin L.
meritau ! :ymapplause: :ymapplause:Luxemburg – Romania, Vineri 02 Sept, ora 20.30 PRO TV
parca vad, ca ne bat frizerii si ospatarii
) )&
Romania – Franta, Marti 06.09.2011, ora 21.30 TVR1
ne jumulesc “cocosii” de ne merg fulgii)
voi fi prezent pe National Arena.Alti 5 suporteri ai SS, inscrisi pe acest forum, vor viziona meciul Romania-Franta de pe “marele nou stadion”: George, Giani, razvanR, bogzy si eu.
superba atmosfera traita pe noua arena :ymapplause:
coregrafia pregatita de organizatori a fost excelenta.pacat de gazonul execrabil. X(
in rest, n-avem echipa……..tanase, marica si cocis – SUNT puturosi si ar fi bine sa nu mai fie convocati. :ymdevil:
Lazar (cat timp a jucat) a fost no. 1 !! :ymapplause:
pacat, ca, ai nostri nu au motivatie, ambitie si determinare…..deh, asta este fotbalul nostru.
Nici la Divizia C nu ar fi simplu să găseşti un teren atît de prost cum a fost cel pe care s-a jucat un meci atît de important pentru noi, România-Franţa. A fost 0-0 şi nu ştim dacă greutatea cu care jucătorii stăteau în picioare, dară-mi-te să mai mai dea şi o pasă mai lungă de 20 de metri, ne-a dezavantajat pe noi sau pe oamenii lui Blanc. Nu vom şti niciodată, dar ieşim tare prost din această afacere. Avem un stadion de 234 de milioane de euro, efectiv impresionat, şi un gazon de 80.000 de euro care arată oricum, numai a teren de fotbal nu!Bătaie de joc pe bani publici, reuşită la privat
Istoria gazonului pus pe Naţional Arena nu face decît să confirme amatorismul de care se dă dovadă atunci cînd e vorba de bani publici. SC Gama Verde SRL este firma care s-a ocupat de contractul gazonării. Administrator e Adrian Oprişan, cel care în primăvara lui 2003 a apărut în atenţia presei după ce Europa fotbalistică a mai rîs o dată de noi din aceaşi cauză: firma lui s-a angajat să facă un gazon perfect pentru România-Danemarca pe fostul stadion 23 August, şi a ieşit mai mult o plajă decît un teren de fotbal, iar fluierul final consemna 2-5 pe tabelă. Erau tot bani publici, oferiţi de guvernul Năstase. Tot Oprişan a realizat gazonul şi în Giuleşti, pe care Copos a plătit 150.000 de dolari, iar terenul a devenit atunci cel mai bun din ţară.Cînd trebuia pus, cînd a fost întins
În prima decadă a lunii iulie era programată desfăşurarea rulourilor de iarbă aduse de la o firmă din Italia. Au fost achiziţionate şi ţinute în Ungaria, în nişte containere frigorifice, pentru a fi întinse imediat după pregătirea solului pe Naţional Arena, acţiune realizată tot de firma lui Oprişan. Finalizarea s-a produs pe 29 iulie, la trei zile după începerea gazonării. Iarba a avut 38 de zile pentru a se prinde şi nu s-a produs acest lucru. Ce se întîmpla dacă Argentina nu ne zicea pas şi jucam pe 10 august?Ce se va întîmpla în continuare cu gazonul
Pe 4 septembrie, Primăria vine cu un comunicat în care, pe lîngă motivaţii de genul căldură prea mare, lipsa precipitaţiilor, explică faptul că “acest stadion are ca prim obiectiv major finala Europa League din 2012”. Numai că România va juca tot aici cu Belarus, pe 7 octombrie, iar Oţelul, Steaua şi Rapid dispută meciurile din Europa tot pe Naţional Arena. Steaua chiar săptămîna viitoare!“La un astfel de gazon, de cinci centimetri grosime, rădăcina trebuie să aibă cam aceeaşi lungime. Din cauza condiţiilor meteo, ea nu a ajuns decît la 2 centimetri. D-aia s-a rupt”, ar fi motivaţia oferită de Oprişan oamenilor de la Primărie.
Dacă Sorin Oprescu a preferat o declaraţie din care să reiasă că nu are nici o vină, “Nu pot comanda să crească iarba”, Gigi Becali a anunţat că a vorbit cu George Copos şi că va fi cumpărat un nou gazon, din Olanda, cu 120.000 de euro. “Tirurile vor fi încărcate imediat şi aduse la Bucureşti. Se va putea juca pe el de-a doua zi, iar într-o săptămînă terenul va fi impecabil”, a spus stelistul.
Vezi mai jos o galerie foto cu gazonul de coşmar de pe Naţional Arena
http://www.gsp.ro/fotbal/nationala/bani-aruncati-istoria-unui-gazon-execrabil-care-a-costat-80-000-de-euro-ce-se-va-intimpla-acum-260166.htmlCronica scrisă de Cristian Geambaşu la România – Franţa 0-0 » Iarba lipsă de acasă. Am jucat curajos şi concentrat, dar ne-a lipsit un marcator. E mai puţin decît am vrut, dar mai mult decît credeam. Chiricheş şi-a făcut un debut en fanfare, Bănel a fost motoraşul unei echipe care poate avea viitor
VEZI MAI JOS GALERIA FOTO
55.000. Un curent de 55.000 de volţi şi de inimi cade în fulgere spre teren. Oamenii arată diferit, aplauzele se aud altfel. Cu întîrziere, am intrat şi noi în alt mileniu. Galben şi albastru, noi şi ei. Noi cei din teren arătăm altfel. Ceva din puterea tribunelor a coborît şi în noi.
“România, România, ole, ole” se aude ca un cor bine strunit. Nici o notă falsă. Nu ne rămîne decît să jucăm. Cu curaj, cu atenţie. Fără frică. Goian priveşte de sus spre Martin şi Valbuena, pedestrimea lui Blanc, Chiricheş nu-l scapă pe Benzema, şeful husarilor. Bourceanu se luptă şi recuperează din faţa lui M’Vila , Tănase şi Lazăr pasează cu calm. Şi cu precizia pe care le-o permite gazonul. Gazonul ne trădează şi se rupe. După un sfert de oră arată ca după o defilare de blindate cu şenile. Dar Bănel continuă să alerge.
Bănel vs Lloris
Respirăm. În minutul 5, Bourceanu îi trimite mingea lui Tănase, stelistul prelungeşte la Marica, mingea se întoarce la Bourceanu care e faultat. Bate Bănel, bine, Marica ratează întlnirea cu obiectul muncii jenat şi de ieşirea lui Lloris. Mai trec 23 de minute pînă cînd Nicoliţă bate încă o lovitură liberă, după ce Lazăr fusese faultat de galben de M’ Vila. Noua achziţie a lui Saint Etienne trimite de data asta direct spre poarta lui Hugo Lloris, care respinge nu fără efort. Francezii aşteaptă. Poate o greşeală a debutanţilor Luchin şi Chiricheş, poate un moment de insppiraţie al lui Ribery, micul dictator care i-a scos din echipă pe Malouda şi Diarra. Francezii aşteaptă, dar e limpede că Blanc nu a găsit nici el formula. Poate nici substanţele. Francezii de la masa presei stau în picioare şi privesc încruntaţi. Acum cîteva zile începuseră să-l regrete pe Domenech. “Măcar el nu venea să ne spună după un meci
catastrofal că am jucat bine”. Off topic, Bănel continuă să alerge.Trezirea cocoşilor
Încep mai bine repriza a doua. Ei, adică. Benzema şi Ribery par să se fi trezit din letargie şi numai piciorul lui Chiricheş păstrează rezultatul la şutul lui Ribery (48). Pierdem multe mingi la centrul terenului şi parcă nu mai e de ajuns jocul la sacrificul al lui Bourceanu şi Bănel. E logic, fiindcă prin ieşirea lui Lazăr am pierdut din consitenţă şi am cîştigat, teoretic, la fineţe, prin Bogdan Stancu. Intrăm în jocul pe contre propus de les Bleus şi nu e tocmai bine. Aşa apare şi prima noastră stuaţie favorabilă de dupăm pauză, cînd pe respingerea lui Goian, Stancu n-a găsit centrarea pentru Marica, aflat în centrul careului. Sar brazde, sare nisip, sare ţărînă la orice degajare, la fiecare şut. Blestemul pămîntului sau doar o şpagă naţională? Peste toate, Bănel continuă să alerge.SFIDĂM matematica? Egalul cu Franţa lasă România 99% acasă
Egalii unei umbre
Bate un vînt rece la şutul lui Ribery, de undeva din dreapta porţii lui Tătăruşanu. E cald şi e frig în acelaşi timp. E minutul 67 şi la faza următoare Bourceanu, Stancu şi Marica ne înţeapă inimile. Piciorul lui Ciprian ajunge cu o fracţuine de secundă mai tîrziu la minge şi
blocajul francez funcţionează. Aerul fierbe în aşteptarea unui gol, dar ei sînt cei care urcă pe flancuri. Rovine, Podul Înalt şi Mărăşeşti nu sînt doar amintiri, ci file din istoria contemporană.Ne apărăm eroic, dar atacăm şchiop, cu Cociş, lent, previzibil şi în contratimp, şi cu Tănase care şi-a pierdut bruma de luciditate. Plus Marica. Totuşi, vîrful lui Schalke a găsit puterea unei centrări la întîlnire pentru Bogdan Stancu (77), talonat impecabil de Rami. Intră Nasri şi mingea rămîne tot mai mult la ei. Mergem către un egal care nu ne ajută, dar care ne spune că sîntem pe aceeaşi treaptă cu foştii campioni ai lumii şi ai Europei. Asta nu ne califică decît pentru CEI. Campionatul European al Iluziilor . A, şi era să uităm. Bănel continuă să alerge! Iar publicul începe să huiduie. S-au săturat şi fanii de iluzii!
CLASAMENT
1. Franţa 8m 17p
2. Bosnia 8m 16p
3. România 8m 12p
4. Belarus 9m 12p
5. Albania 8m 8p
6. Luxemburg 9m 4pS-au jucat: Luxemburg – Albania 2-1, România – Franţa 0-0, Bosnia – Belarus 1-0
Mai sînt de jucat: 7 octombrie – România – Belarus, Bosnia – Luxemburg, Franţa – Albania; 11 octombrie – Albania – România, Franţa – Bosniaun interviu emotionant cu Mihaita Nesu:
http://www.tolo.ro/2011/09/12/mihai-din-milos/
Mihai din Milos
E cea mai ciudată invitaţie la restaurant din viaţa mea. Mi-a făcut-o un om care şi-a pierdut, temporar sau nu, ambele picioare şi o mînă. Şi mi-a făcut-o ca să-mi vorbească despre cum o să zugrăvească el o casă pe care o va cumpăra şi cum va îmbătrîni pe insula unde în 1820 a fost descoperită statuia lui Venus.
Găsită într-o livadă de măslini din Grecia, Venus din Milo şi-a pierdut o mînă în drumul spre Luvru. Totul porneşte, cum ar veni, de la măslini.
“Doi măslini. Doar doi, dar buni. O casă mică cu o curte de o mie de metri. Şi, dincolo de curte, zăreşti marea”. Au pus ochii pe proprietate acum cîţiva ani. Se gîndesc să o cumpere. “E pe insula Milos, în Grecia, unde merg cu Maria în vacanţă de 10 ani, în fiecare vară”.
Ploaia bate în geamul gros al clinicii De Hoogstraat din Utrecht. Sînt 13 grade. Mijlocul de septembrie arată ca o vară pe care iarna o strînge în braţe într-o staţie de tramvai, ca să nu plece. Sînt frunze în aer.
“Luăm vasul rapid din Pireu”
Bărbatul de 28 de ani se uită într-o parte. “Aşa e mereu vremea aici”. O glumă locală spune că dacă te-ai suit pe bicicletă şi nu te bate vîntul din faţă înseamnă că mergi în direcţia greşită!“De regulă, încercăm să ne facem programarea de vacanţă mai devreme pentru că pe Atena – Milos zboară un avion mic, cu două locuri pe fiecare parte a culoarului. Se umple repede. Dacă nu găsim bilete la avion, luăm catamaranul din Pireu. Merge mega bine! Face mai puţin de 4 ore”. În kilometri, navighează cu 45 km pe oră, viteză OK pentru un vas care transportă şi maşini.
Uşile rămîn albastre
“Anul ăsta parcă am simţit ceva. Nu ne-am făcut rezervare. Urma. Pe 10 mai, cu o etapă înainte de terminarea campionatului, eram la antrenament şi am avut accidentul la coloană. Dar tot o să cumpărăm casa aia mică din Milos! E simplă, arată ca două cuburi puse colţ în colţ. Şi o s-o zugrăvesc în alb, cum sînt toate casele acolo. O zugrăvesc cu mîna mea în alb, doar tocurile de la ferestre şi uşile le vopsesc în albastru”.Se opreşte. O tînără intră în salon. Mihai continuă să vorbească în română. “Ştii albastrul ăla frumos din Grecia?”.
“Mergem”, nu “Te ducem”
Fata are pînă în 30 de ani. “Mihai, mergem jos, da?”. Este zîmbitoare, energică şi necompătimitoare. Spune “Mergem”, nu “Te ducem”.Apare o colegă şi mai tînără. Asistentele discută în engleză cu Mihai. “Vizitele au loc jos, nu în salon, aşa e regula aici. Mergem în restaurant”, zîmbeşte pacientul. Mergem.
Culoarele sînt largi. În toate direcţiile mişună oameni în cărucioare. Mihai e singurul culcat pe un pat. Din cînd în cînd merge şi în căruţ. Dar, pentru că face minileziuni pe fund şi pe spate, timpul de căruţ e limitat, patul ramine de bază.
“Sînt cel mai dificil caz al momentului pe aici. Noroc că îmi plăteşte asigurarea toate cheltuielile, altfel rămîneam toată viaţa să le spăl vasele”. Rîde şi continuă să meargă cu patul la restaurant.
“Cînd sînt dat jos din pat, singurul lucru pe care pot să-l fac e să conduc scaunul cu mîna dreaptă, ajutată de gravitaţie, şi să folosesc telefonul cu gura. Astea-s bucuriile mele deocamdată”
Sala de mese de la De Hoogstraat
Patul alunecă uşor în lift. Călătoria pînă la parter durează trei secunde.Liftul se opreşte în holul central. Fetele o iau puţin spre stînga. Prin geamuri se ghiceşte o sală mare.
Se deschide uşa. Înăuntru, se aud clincănit de veselă şi, mai ales, rumoarea umană, ca un tors liniştitor, în care recunoşti, chiar dacă închizi ochii, zgomotul inconfundabil al unei mese în oraş. Plata se face la casă, ca la o autoservire, spaţiul e civilizat, larg şi cald.
Am ieşit să iau cina cu Mihai Neşu. Faţa îi este neschimbată, ca atunci cînd juca la Steaua sau la echipa naţională, “acolo am cam dat-o în bară”, se tachinează el de unul singur.
Am ieşit să iau masa cu Mihai Neşu şi el stă culcat pe un pat imens în mijlocul restaurantului, adus aici de două puştoaice surîzătoare, în blugi.
Am ieşit să luăm masa împreună, în timp ce el aşteaptă, de patru luni, complet paralizat de la piept în jos, cu o vertebră fracturată şi cu o porţiune nedefinită a măduvei spinării compresată acolo, în adînc, dar cu privirea în alertă. De la orizontală, îşi plimbă mereu ochii, în stînga şi în dreapta, tronînd, o, Sfinte!, ca un rege microbist necruţător în patul său din centrul sălii de mese.
Şi protestează fundamental: “Auzi, nu mă obişnuiesc deloc să iau cina la şase seara! Aici, în Olanda, la opt jumate nu mai e nimeni pe străzi”.
» “Hei, ce faci, iubire?”
– Îţi aminteşti momentul accidentului?
– Da. Nu am vrut să mă gîndesc de multe ori la accident. Dar acu’ e bine să-l zic. Eram la antrenament. N-o căzut Alje Schut peste mine cum se zice. Ne-am ciocnit întîmplător. Pur şi simplu, ne-am ciocnit. Eu veneam dintr-o parte şi el din alta. El avea mingea, eu am băgat alunecare, el a venit spre minge şi ne-am ciocnit. O fază obişnuită. Un ghinion. Cînd mă uit la fotbal, văd o fază ca asta la cîteva meciuri.– …
– Serios. Şi la meciul Luxemburg – România, la care m-am uitat la televizor, pe ăla cu Franţa nu l-am putut urmări, aşa, la jocul cu Luxemburg am văzut o fază a lui Măţel, mamă ce m-am speriat! Măţel o protejat o minge şi o căzut aşa, în fund, chiar aproape de genunchiul jucătorului de la ei. Noroc că luxemburghezul se oprise şi n-a avut forţă în lovitură!Zîmbetul contagios al oamenilor
“Hei, ce faci iubire?!”. Se luminează. “Ce faci iubire?” a fost salutul pentru Maria, soţia lui, care a venit mai repede azi. Maria îi răspunde printr-un surîs.Cînd începi să constaţi că oamenii zîmbesc în jurul tău, nu te mai opreşti să observi şi să notezi în carnetul de jurnalist.
Ea e brunetă, el, blond. Faţa lui Mihai a rămas neridată şi nu are nimic din culoarea aceea de pergament care prinde colţul ochilor în cronica bolilor lungi. După 4 luni de spital, ochii şi tenul şi-au păstrat strălucirea. Coşurile mici şi dese sînt singurul semn pe faţă al unui organism aflat în repaus forţat. Şi o cicatrice scurtă, în zona traheei, marchează locul unde a pătruns tubul pentru respiraţie.
De undeva apare şi asistenta. “Dacă vreţi să mîncaţi sus, să mă anunţaţi, vă rog!”. Ntzzzz, dă Mihai din cap către soţie. “Vă las să vorbiţi”, spune Maria. “Mă duc să mă uit pe nişte reviste”.
“Nu simţeam durere, dar nu puteam să mă mişc! Am ştiut că e nasol şi le-am zis să-mi dea oxigen şi s-o sune pe Maria”
– Ai căzut din ciocnire, el n-a venit peste tine…
– N-a venit pentru că dacă Alje pica peste mine atunci era şi mai rău. E un super băiat, i-am zis că n-o avut nici o vină. Puteam să mă lovesc de bară, să am accident de maşină, asta a fost! O perioadă n-o jucat, iar acum e căpitanul lui Utrecht. Mă bucur pentru el, e la club de cînd e junior, merită!– Ţi-ai pierdut cunoştinţa?
– Nu, deloc! Am rămas treaz şi am simţit că nu mă mai pot mişca. Am simţit pe loc că e ceva nasol, aveam şi probleme cu respiraţia, şi le-am zis la colegi s-o sune repede pe Maria şi să-mi dea oxigen. Norocul meu a fost că a venit repede ambulanţa şi că spitalul o fost foarte aproape. (Vorbeşte rapid şi logic. E imposibil să deduci, ascultîndu-l, că ar avea şi cea mai mică problemă. Anticipează din ochi cînd un bărbat se apropie de un scaun de lîngă patul lui şi-i spune în olandeză că e liber şi-l poate lua)– Şi cînd ai ajuns la spital cum erai?
– Nu simţeam nici o durere, doar că nu puteam să mă mişc. Cînd am ajuns la spital m-am întîlnit cu Maria, am vorbit cu ea, apoi m-au dus la teste, scanări şi apoi direct în operaţie. După operaţie, chirurgul mi-a zis că am avut şansă că ambulanţa a ajuns aşa de repede şi mi-a dat oxigen, pentru că în cazuri ca ale mele se moare dacă nu primeşti oxigen rapid.– Şi cînd te-ai trezit ce ai simţit?
– Am avut o noapte capul imobilizat, uite am aici două puncte. (Din patul unde rămîne culcat pe toată durata discuţiei, arată cu barba undeva spre sprîncene. Da, se poate) De durut, nu prea m-a durut. Medicii au prins C3 de C2 şi de C4. Eu la C3 am fost lovit.Ce reprezintă C3
Coloana cervicală este partea superioară a coloanei vertebrale. Omul are 7 vertebre cervicale, numerotate crescător de sus în jos.Funcţie şi de alţi factori, traumatismul coloanei este cu atît mai grav cu cît afectează o vertebră superioară. Simplist exprimat, omul paralizează de la vertebra fracturată în jos.
Dacă pacienţii au funcţii sau senzaţii sub nivelul leziunii, medicii numesc asta “traumatism vertebro-medular incomplet” şi cazuistica arată că există numeroşi bolnavi paralizaţi care şi-au reluat destul de mult din funcţii. Pentru că măduva nu e complet secţionată sau e doar comprimată, ei se pot reface, dar nimic nu e sigur, aceasta-i şi situaţia lui Mihai.
Cît de mult şi în cît timp se reabilitează, acesta este un pronostic imposibil de dat. Totul se petrece în ani. “Medicii nu fac preziceri”, explică Mihai.
15% dintre accidentele grave ale coloanei sînt provocate de sport şi aproape jumătate de accidentele rutiere
Mişcă braţul drept şi capul
Cît de afectat e Mihai Neşu? “Scrie ce vezi, te rog! E puţin important cum sună, mai bine să se ştie exact”, spune fotbalistul.Mihai îşi mişcă bine în acest moment capul şi cîţiva muşchi ai mîinii drepte, inclusiv o porţiune a palmei, dar nu degetele independent.
Nu poate apuca obiecte cu mîna dreaptă, pe care o ţine în zona pieptului cînd stă în pat. Se pregăteşte să facă exerciţii cu un sistem prin care poate agăţa lucruri cu mîna dreaptă, un soi de macara miniaturală. Tot cu dreapta îşi conduce scaunul, lucru pe care l-a reuşit un timp doar cu bărbia.
Partea stîngă este imobilizată, ca şi tot corpul de sub nivelul pieptului. Mîna stîngă o ţine pe lîngă corp, “la ea nu merge bicepsul, merge doar deltoidul”. Braţul stîng îi vibrează vizibil din cînd în cînd, ca şi cum ar vrea să se ridice. “Oooo, mai e pînă acolo!”, explică el. “În ultima vreme am simţit ceva şi în talpa piciorului stîng, dar e doar o senzaţie, nu o mişcare”.
“Cînd fac duş simt cînd dă cu apă pe mine pe partea dreaptă. Pe stînga nu simt nimic. Parcă am trei tractoare pe mine pe stînga. Iar dacă e apa caldă sau rece simt doar de la piept în sus. E complicat, nu-i aşa?”
Cum a reuşit să respire singur
– Mihai, oamenii se tem de tot felul de lucruri. Noi ne temem de avion sau că va dispărea meseria de jurnalist, la asta mă gîndeam venind încoace. Ţie de ce ţi-e teamă?
– (Se gîndeşte, mişcînd uşor capul în stînga şi în dreapta, cu privirea în tavan. Este balansul stînga-dreapta pe care-l face foarte des. În colţurile ochilor îi curg lacrimi pe care nu şi le poate atinge. “E un gest reflex al organismului sau plîngi?”. “Uneori plîng, cînd mă emoţionez”). Uite, îţi spun cum arată grijile la mine. La început au venit doctorii şi mi-au zis că s-ar putea, fiind fractura foarte sus, să nu pot respira singur şi să am nevoie de un tub precum Christopher Reeve, interpretul lui Superman, care a paralizat căzînd de pe cal. Nu i-am crezut! După operaţie, o săptămînă am respirat pe maşină. Apoi, două, cu trahectomie. Apoi, am respirat normal. Şi acum, luni, mi-a zis un medic de aici, de la recuperare, că există pericolul ăsta. Dar deja doctorii s-au înşelat în anumite aspecte, în altele au avut dreptate, aşa că nu mă tem.– Şi n-ai mai avut nevoie de oxigen?
– Nu. Cînd am venit la clinica de recuperare, aveam capacitatea plămînilor 28 la sută. După cîteva săptămîni am ajuns la 41%. La condiţia mea fizică e destul de bine 41. Asta e partea bună. După cum partea bună e şi că măduva nu a fost secţionată complet.(În jur creşte nivelul sonor al discuţiilor. Sînt zeci de bolnavi care apar cu scaunele, se pun la mese şi vorbesc cu ai lor. “Vrei ceai?”. “Beau mereu ceai. Din cauza paraliziei am dezechilibru de temperatură în corp. Cînd mi-i cald, beau ceai rece. Cînd mi-i frig, beau ceai cald”. Pun paharul lîngă pernă. Mihai soarbe cu ajutorul curburii paiului).
“Vorbim de ale noastre”
– Cum arată o zi normală a ta?
– Mă trezesc la opt jumate.– Iei ceva de somn?
– Nu. Dorm bine. În spital am luat, la început, dar nu m-a ajutat. Eu mereu am dormit bine. Mă scol, mă pregăteşte asistenta, îmi dă să mănînc şi apoi încep terapiile. O jumătate de oră terapie, apoi o jumătate de oră pauză şi tot aşa. Dorm la amiază, seara vine Maria, vorbim de ale noastre, mă mai uit la televizor, uneori mă uit şi pe net la Mircea Badea. Cred că e unul dintre oamenii care-şi fac meseria ca să schimbe ceva. Aşa cred. Pe la zece, zece şi ceva mă culc.“Mă uit pe net la Mircea Badea, e preferatul meu, chiar dacă noi, fotbaliştii, nu sîntem preferaţii lui. Dar fiecare are opinia lui şi aici, în Olanda, am învăţat să respect diferenţele dintre oameni”
– Ce fel de terapie faci?
– Păi, depinde. Terapie fizică, fizioterapie cum ar veni, cu exerciţii. Apoi ergoterapie, unde facem şi exerciţii, dar şi vorbim. Vorbim despre cum vreau să arate casa mea, cum o pot amenaja ca să-mi fie utilă, vorbim despre viitor. Aici încearcă să te ajute pe toate planurile, cum ar veni. Că de aia m-am şi supărat odată. Am citit pe net cum zic unii din România despre mine că e posibil să rămîn legumă toată viaţa. Păi, aici, în Olanda, legume ca mine, aşa, sînt directori de bănci! Cînd eşti director de bancă nu pot să zici că eşti o legumă.(Îi curg lacrimile, nişte lacrimi care se formează invizibil de sub cuta pleoapelor şi se scurg apoi, trase de gravitaţie, spre pomete, traversează faţa şi ajung pe cearşaf, nelăsînd nici o urmă în drumul lor. Îl priveşti pe bărbat şi te gîndeşti că, neînsoţite de gesticulaţia dramatică a corpului, lacrimile omului par un soi de fenomen natural, ca ploaia care bate dincolo de geamuri, pe Rembrandtkade, bineînţeles!, aşa se numesc parcă jumătate din străzile din Olanda)
De la Sion la Mysport
– Rămăsesem la ergoterapie.
– Aşa-i. Tocmai azi mi-a zis ergoterapeuta că mă va duce la cineva care a avut în copilărie cam acelaşi accident ca al meu. Şi, care, după aia, a făcut o facultate, s-a angajat şi acum a devenit un şef de companie, nu ştiu exact ce companie. Nu ştiu cum e în România, sînt sigur că şi acolo m-ar fi îngrijit bine medicii, dar aici totul e pus la punct. Schimb canalele la televizor cu ţeava aia în care suflu, o mega invenţie, ai văzut-o atîrnată deasupra patului. Iar pentru case există sisteme speciale prin care deschizi uşa, aprinzi luminile, practic poţi face orice.– Vorbeşti întruna. (Chiar turuie de cînd a început cina, deşi n-am trecut de aperitivul ceaiului. E tonic aşa, cu pletele lui blonde; transpiră, plînge silenţios şi-şi povesteşte versiunea).
– Sînt optimist de felul meu. Mă interesează problemele altora şi le compar cu ale mele. Chiar am vorbit de curînd la telefon cu George Ogăraru, unul dintre cei mai buni prieteni. E la Sion, în campionatul elveţian. Şi e supărat că nu prea joacă şi că şi-ar putea încheia cariera aşa. I-am zis: “Ia uite, frate, ce mofturi faci! Dacă eu sînt încrezător, tu de ce nu eşti?!”. Vreau să mai vorbim pe larg despre prieteni şi despre încurajările oamenilor. M-a emoţionat şi ce spun cititorii de pe site-ul vostru, Mysport. Mysport e al Gazetei, aşa-i?“Am şi eu momentele mele de cădere. De pildă, acum trei luni, cînd am venit de la spital la clinica de recuperare, am crezut că voi progresa rapid. Nu-i aşa, nimeni nu-mi dă simţurile înapoi ca prin minune”
Femeia de la masa de alături
Se aude o melodie, întîi în surdină, apoi din ce în ce mai tare. E un cîntec de copii. Sărbătoresc ceva într-un careu special amenajat al sălii uriaşe de mese. “Medicii mi-au povestit ce bine suportă copiii aflaţi aici paralizia. Ce curajoşi sînt! Şi, dacă te gîndeşti, ei chiar n-au nici o vină, unii s-au născut aşa. Eu am băgat o alunecare şi am avut ghinion, dar ei?”.La o masă distanţă, o femeie de aproape 50 de ani vorbeşte cu rudele venite în vizită. Stă în cărucior şi îşi mişcă ambele braţe cu dificultate. E îmbrăcată ca la o cină smart de afaceri, cu un sacou brun de croială modernă.
“Mai avem mult de vorbit”
Melodia copiilor umple spaţiul. Îl pierd pe Mihai, care continuă să turuie. Imaginea lui se blurează, o fi de la oboseală sau sînt bolnav incurabil de una dintre cele zece boli de care ne molipsim în imaginaţia cotidiană?Sau poate totul e în ceaţă pentru că te diluezi uşor, împreună cu egoul tău. Ai venit aici sobru şi prevenitor, fricos în fond ca orice bărbat, şi simţi cum lumea de la De Hoogstraat te absoarbe de parcă toţi aceşti oameni s-ar opri din ale lor şi s-ar uita brusc la tine, surprinşi că nu înţelegi cum de, prinşi între disperare şi vis, ei au ales să ia cina.
Ţi se închid ochii. “Ştii, apropo de meciul cu Franţa…”. Cineva a vorbit. Tresari. E tipul din pat, indestructibil de curios.
– Scuze, Mihai, nu mai ştiu ce voiam să te întreb.
– Nu-i nimic. Mai dă-mi un ceai, te rog, avem mult de vorbit.Citeşte în ziarul de mîine:
– “M-am învăţat să trăiesc printre oameni ca Frans van Seumeren, patronul lui Utrecht, un milionar care în vacanţă traversează Europa cu bicicleta de la Vest la Est”– “Răzvan Lucescu? E un antrenor mega sus. Poate prea sus pentru percepţia fotbalistului român”
– “Victor Piţurcă mi-a renăscut cariera cînd m-a transformat din mijocaş central în fundaş lateral”
– “Hagi nu a dovedit că e antrenor bun? Hai să vedem cîţi jucători a descoperit!”
– “Mă uitam pe MTV ce omagii a primit Amy Winehouse şi mă gîndeam că sportivii şi cîntăreţii au aceeaşi soartă: să-i facă pe oameni fericiţi”
………………………………………………………………………….
Azi, partea a doua a interviului realizat în clinica De Hoogstraat din Utrecht cu Mihai Neşu, fotbalistul paralizat de 4 luni de la umeri în jos. Poveştile sale memorabile descriu o lume crudă şi generoasă deopotrivă
Da, aveţi dreptate sa va gîndiţi la asta! N-o spuneţi, dar o gîndiţi: înfrumuseţează ziaristul totul?! Cazul Mihai Neşu pare povestea unei exemplarităţi căutate. Un sportiv de 28 de ani a suferit un accident stupid la antrenament acum 4 luni. Nu-şi poate mişca decît capul şi mîna dreaptă, dar şi aceasta incomplet. Şi totuşi, îşi poartă suferinţa cu un optimism lucid.
E o versiune cosmetizată a vieţii, obţinută printr-o chirurgie jurnalistică de imagine? Nu! Nu e aşa! Sau nu e Mihai Neşu aşa.
Nu înfrumuseţez şi nu omit nimic din detaliile vieţii fostului fotbalist al Stelei, al lui FC Utrecht şi al echipei naţionale, aşa cum am ajuns să le cunosc, incomplet, desigur. Scriu despre o viaţă dusă sub anonimat, Mihai e înregistrat la clinică sub un amuzant nume olandez de familie tocmai ca să nu fie în atenţia nimănui! Scriu despre o viaţă în care Mihai stă conectat cu ceilalţi printr-un iPhone pe care-l comandă cu gura, “o propunere a mea, pe care mi-a executat-o omul de la Servicii Inovative şi Tehnice din clinică”. Există aşa ceva!
Iar dacă există un om angajat de spital ca să se ocupe cu inovaţiile pentru bolnavii paralizaţi, atunci veţi înţelege mai uşor fiecare dintre poveştile pe care Mihai Neşu a decis să le spună cititorilor Gazetei.
Şi apropo de înfrumuseţare. Ieri a sosit un mesaj de la un cititor din Londra: “Mihai Neşu pare extraordinar nu atît pentru că e optimist, ci pentru că e reflexiv. Oamenii care se gîndesc atent şi profund la ei, la ceilalţi şi la lume sînt speciali”.
Hai să vedem cum sînt speciale istoriile lui Mihai Neşu!
Românii au fost uluiţi în faţa puterii psihice a fotbalistului
“Le dau ceva?”. Întîi, nu pricepi ce spune colegul tău la telefon. Se referă la interviul lui Neşu. “Le pun ceva în mîncare, le dau nişte pastile pentru cap? Serios, nu cred că altfel se poate să fii atît de optimist cînd de patru luni eşti paralizat de la umeri în jos!!!”. Aha, acu’ înţelegi.
Nu m-am gîndit la asta, dar uimirea ziaristului Daniel Nanu avea să se prelungească şi să se ramifice toată ziua, în zecile de telefoane primite ieri, după publicarea primei părţi a interviului cu Mihai Neşu: “Hai, mă, că nu se poate fără! Ce tratament dau olandezii pentru psihicul celor imobilizaţi după accidente la coloană?!”.
Neşu ia magneziu. O pastilă mică, albă, pe care asistenta i-o strecoară între buze.
Poate că nu ei dau, poate că nouă ni se dă.
Au lucrat 300 de ani!
Turnul catedralei din Utrecht are 112 metri înălţime. Aproape patru blocuri de 10 etaje înşurubate unul peste celălalt. A fost terminat în secolul 14. Construcţia a durat 300 de ani.În zilele senine, din vîrful Domtoren se ghicesc clădirile din Amsterdam, efigia urbană a liberalismului şi excentricităţii, tentaţie aflată la doar 60 de kilometri distanţă. În fine, asta cu zilele senine e un fel de a spune.
Fuga la Amsterdam
“Ai văzut oraşul?”, întreabă Mihai. La Utrecht se referă. “E frumos şi liniştit chiar dacă pierdem meciurile”, rîde el. “Cînd am venit aici, în 2008, eram fericit că, după victorii, oamenii îmi strîngeau mîna pe stradă, dar mă gîndeam cum o să fie la înfrîngere. La început, mamă, mamă!, de ruşine fugeam cu Maria în Amsterdam ca să nu dăm ochii cu suporterii cînd pierdeam”.Treaba că fugea de ruşine n-o cred. Nu te duci la Amsterdam de ruşine, te duci să te distrezi. Bine, coffeeshopuri sînt şi la Utrecht. Copiii sub 14 ani care citesc acest articol sînt rugaţi să creadă că “coffeeshop” e un loc unde se bea cafea. Nişte caraghioşi noi, părinţii!
Apoi a urmat prima întîmplare pe care Mihai vrea s-o povestească.
“Întîi pe ziar, apoi pe net”
Un respiro. Aer adînc în piept. Abdomenul lui Mihai se mişcă regulat. Stă la orizontală şi respiră. “E norocul meu că pot respira. Abia aştept să citesc interviul”.“Îmi vreau vechiul creier analog înapoi!”, scrie undeva Nicholas Carr, analist şi sceptic al lumii digitale în care nimeni pare nu mai citeşte.
E o nebunie, asta-i adevărata nebunie, să crezi că, în plin deficit naţional de atenţie susţinută, oamenii vor citi pe îndelete poveşti. Mihai Neşu e sigur însă că discuţia lentă, infinită, în fond o discuţie între un bărbat de 28 de ani paralizat de la umeri în jos şi milioane de oameni care au auzit cîte ceva despre drama lui, această discuţie, aşadar, poate fi întîmpinată cu multă răbdare de către voi.
O simplă discuţie fără imagini, fără fotografii, imagini care oricum nu ar arăta nimic spectaculos, pentru că Mihai e neschimbat la faţă. Doar o discuţie şi cuvintele pe hîrtie sau pe ecran.
“Auzi, fii atent, tipăriţi întîi articolul în ziar şi abia apoi îl puneţi pe net? E normal aşa”, planifică el, amuzat. “O -să-l citesc şi eu pe iPhone, dar să-mi trimiţi şi ziarele, te rog!”.
Încep poveştile.
“Manevrez iPhone-ul cu gura. Cînd l-oi sunat pe George Ogăraru s-o speriat: «Îţi mişti mîna? Ţii telefonul?!! ». Stai liniştit, i-am zis. E brevet personal!”
La Clinica de Recuperare din Utrecht, Mihai Neşu are un program fix. Nu face doar ore de terapie fizică, ci şi şedinţe frecvente cu cel care se ocupă de inovaţiile tehnice pentru oamenii cu dizabilităţi.
“E un mega băiat”, îl descrie el pe angajatul de la inovaţii. În afara scaunului cu rotile, două sînt dispozitivele pe care Mihai le foloseşte. Primul, standard, este un tub plasat deasupra patului, tub în care suflă şi schimbă canalele TV ale te-levizorului de la clinică.
Tot gura o foloseşte şi pentru a utiliza telefonul, voce şi sms, pentru a naviga pe net şi pentru a-şi citi mailurile. Pasionat de tehnologie, ideea i-a venit lui Mihai de la stick-ul utilizat de regulă pentru ecranul touch de iPhone.
“Mi-am adus aminte de stick-ul Apple şi l-am rugat să ne imaginăm împreună un stativ pentru iPhone-ul meu, care să aducă aparatul în faţa mea şi eu să-i pot atinge ecranul cu un beţigaş special de 15 centimetri”, arată Mihai. Aşa formează numerele, aşa dă sms-uri.
Mihai urmăreşte direct pe ecranul de iPhone clipuri pe youtube, “ascult muzică diferită”, emisiuni TV din ţară difuzate pe net sau siteurile pe care le citeşte.
Următorul pas va fi adaptarea softului eye-tracking, care este deja experimentat inclusiv în clinica olandeză. “Chiar colegul meu de salon are o versiune a softului”, spune Mihai.
Practic, în eye-tracking se foloseşte un ecran special de computer, senzitiv la privirea umană. “Tastatura îţi apare pe ecran şi, fără mîini, fără mouse sau fără alt device, doar cu privirea, poţi muta cursorul sau poţi tasta litere dacă clipeşti. Şi dacă nici măcar nu poţi clipi, există şi astfel de oameni paralizaţi, ai o versiune în care se tastează dacă ţii privirea fixată asupra unei litere cîteva secunde”, spune Mihai.
Privirea îi luceşte. Exact pe asta se bazează eye-trac-king. Pe strălucirea corneei reflectată pe ecran. Cînd tehnologia a apărut, consumatorii s-au îngrijorat, a scris New York Times. “Dacă apeşi SEND din greşeală cu privirea şi faci o plată cu cardul?!”, au exclamat ei.
Ridicol? Deloc. Mihai e foarte atent cu banii lui.
A dat un SMS
Pasiunea pentru tehnologie îl ajută acum pe Mihai Neşu: Duminică noapte, el a privit pe iPhone pe net emisiunea pe care Mircea Badea i-a dedicat-o, iar luni dimineaţă a trimis un sms, folosind dispozitivul de buze, către gsp, cu mulţumiri şi ziarului, şi realizatorului TV“Eram în primul an de contract cu FC Utrecht. Pierdusem cu 5-1 cu Vitesse. Un dezastru cum ar veni”, se crispează Neşu.
“A doua zi, la stadion, l-am văzut pe Frans van Seumeren, acţionarul clubului. E milionar, dar milionar adevărat la cîte impozite se plătesc aici! Eram în parcare şi am stat cu fundul în maşină. Am zis c-o pleca. Mi-era ruşine să dau ochii cu el! N-a plecat şi am pornit spre teren, pe lîngă el. M-a văzut, m-a salutat şi mi-a zis doar atît: «N-a fost prea bine ieri, aşa-i? Lasă că batem meciul următor, avem cu Feyenoord». Ţin minte şi acum că am rămas mut, n-am fost în stare să mai spun nimic”.
Aceste întîmplări l-au transformat. Accentul ardelenesc a rămas după 10 ani de cînd a pornit din Bihor, dar ideile i s-au schimbat la 3 ani de cînd a plecat din România.
“După ce am trăit trei ani în acest fel, m-am trezit mirat ori de cîte ori simţeam, la «naţională», că oamenii ne apostrofau în afara terenului. Nu pe stadion, unde toată lumea îi încinsă, ci pe stradă. Cum să zic, m-am surprins singur cu mentalitatea schimbată, pentru că nu mă mai simţeam vinovat sau temător, ci doar mă gîndeam: «Ce au cu mine? Am dat tot ce am putut eu!»”.
“Am un patron a cărui firmă a scos submarinul atomic Kursk de pe fundul mării, cu tot cu cadavrele marinarilor, şi care nu mi-a reproşat, niciodată, nimic, indiferent de rezultat”
Nu-l idolatrizează. Chiar şi faţă de patronul său, Neşu pare la fel de liber în gîndire: “Uneori, Frans van Seumeren are planuri cam exagerate cu echipa. Dar se zbate mereu şi se gîndeşte cum să organizeze clubul, cum să facă mai multe abonamente sau să aducă mai mulţi spectatori”.
“La un moment dat, l-am văzut pe patron pe Discovery. Semna, împreună cu Putin, contractul prin care una dintre firmele lui urma să scoată submarinul Kursk de pe fundul mării. Erau trupurile marinarilor în el şi ceva rachete atomice, neexplodate parcă”
Operaţiunile de recuperare a epavei şi a cadavrelor, aflate la 100 de metri de suprafaţă, au fost extrem de dificile din cauza riscului de explozie a încărcăturii atomice militare aflate la bord.
Despre Kursk
Kursk a fost submarinul atomic al flotei ruse care s-a avariat în august 2000, omorînd 118 -oameni aflaţi în interiorul devenit o capcană îngrozitoare pe fundul mării Barents.“Van Seumeren e un tip total special. Cu toate afacerile şi bogăţia sa, locuieşte în casa cea mai mică din sătucul său”, îl completează Maria, soţia fotbalistului. “Se poartă modest, umblă o săptămînă cu aceleaşi haine de-ţi vine să-i zici: «Mai schimbă-le!»”, se amuză Mihai.
“Anii trecuţi patronul a traversat, cu soţia şi cu cîinele, Europa pe bicicletă pînă la St. Petersburg, iar anul acesta mi-a trimis o vedere din concediul în care a mers pe jos din nordul în sudul Olandei”.
În salon, peretele din spatele patului lui Mihai este acoperit cu mesaje de încurajare şi cu vederi sosite cu poşta din vacanţele prietenilor. E o cacofonie de culori. Violetul cîmpurilor de levănţică din Provence, albastrul unui cer din Toscana sau conturul unei insule exotice. O vară întreagă.
Pe 10 mai 2011, la cîteva minute după accidentul petrecut pe terenul de antrenament al lui FC Utrecht, Mihai ajungea la spital. Conştient şi, mai ales, conştient că nu se poate mişca.
Ştia că e grav, dar nu ştia că poate muri în orice moment. “Abia după operaţie, Maria mi-a zis că, timp de două zile şi două nopţi, n-au ştiut dacă voi trăi”, spune Mihai.
“Chiar şi cînd am redevenit conştient după intervenţie am avut zile foarte grele”. I-au rămas două momente puternic înscrise în memorie.
“Maria mi-a spus că două zile n-au ştiut dacă voi trăi”
“Cînd m-am trezit, eram la Reanimare şi m-am uitat pe geam. Construcţia sălii a fost astfel concepută încît vederea să dea într-un soi de curte interioară frumoasă, cu vegetaţie şi pomi”, rememorează el, respirînd, dintr-o dată, accelerat. Este emoţionat.
“Atunci m-am simţit bine să văd viaţă şi natură. Mai tîrziu, am realizat că ei au gîndit lucrurile în aşa fel încît oamenii aflaţi la încercare să poată să vadă primul lucru un colţ frumos de lume!”. Sau ultimul, dar asta n-o spune. O gîndesc eu, nu ştiu dacă amîndoi. Şi n-are nici o importanţă.
Mihai adaugă. “A mai fost ceva. Nu puteam să dorm, nu neapărat de dureri, dar nu aveam o stare bună. Au încercat cu somnifere, dar nu mă ajutau şi nici medicii, nici eu nu le doream în exces”.
Se uită în tavan. Unul dintre puţinele răgazuri pe care le cere, -tacit, ritmului impus de el pentru discuţie. Doar cîteva secunde de pauză. Apoi reia. “Vezi, acum cînd mă uit în tavan ştiu să-mi stăpînesc mintea şi mă simt bine. Atunci însă, mintea mea fugea la fel şi fel de gînduri”. Şi, în acea noapte, de el s-a apropiat o asistentă, “una dintre cele două care mă supravegheau în acea tură”.
“O zis că, decît să iau pastile, mai bine stăm de vorbă. Şi a stat cu mine de vorbă o noapte întreagă”. Plînge.
Ca orice suferind, imaginaţia lui Mihai explorează vecinătăţile umane şi cazurile asemănătoare. “La un moment dat, cei de la club ne-au anunţat că vom juca un meci pentru un poliţist care a avut un accident la datorie”, îşi aminteşte fotbalistul. “Am jucat partida de caritate. După accidentul meu, am aflat că omul avea ca mine, o leziune la nivelul vertebrei C3!”.
S-a interesat şi povesteşte. “Poliţistul era pe stradă, la serviciu. Un om a vrut să se sinucidă, el a intervenit, a reieşit o busculadă şi cineva, nu mi-a clar cum şi de ce, i-a băgat un cuţit în gît poliţistului exact la vertebra C3. A paralizat! A vrut să ajute pe cineva şi a paralizat”.
N-a abandonat însă şi s-a refăcut parţial. “Acum lucrează tot la poliţie, în birou, desigur, în cărucior. Cei de la clinica de aici mi-au spus că mă vor duce să mă întîlnesc cu el. Vă daţi seama ce legătură ciudată s-a creat! Amîndoi ne-am accidentat în timpul meseriei noastre, în acelaşi loc, şi, fără să ştiu ce va urma, eu am jucat pentru el”.
Mihai a întîlnit un caz care descrie raportul dintre statul olandez şi cetăţenii săi. “Nimeni nu este externat din centrele de recuperare pînă cînd nu are condiţii potrivite de locuit”, spune Neşu. Statul are un număr de case special amenajate pe care le dă celor fără posibilităţi. “Mi-o povestit o fată care şi-o făcut-o cu mîna ei. Nu e nici o legătură cu poliţistul, alt caz. Fata a vrut să se sinucidă, a sărit de la etajul 6. Dar uite că Dumnezeu -i-a mai dat o şansă. Trei luni a stat în comă cum se numeşte?”. “Indusă…”. “Aşa. O stat cinci luni în spital şi, cînd am ajuns eu aici, am întîlnit-o. Trecuseră 10 luni de cînd se aruncase şi putea să-şi mişte şi picioarele puţin. Sus era aproape normală, jos îşi ridica gamba, nu ca să umble, dar oricît”.
Povestea fetei nu s-a oprit aici. “Pentru că n-avea unde să se ducă i-or oferit o casă chiar frumoasă, am văzut că a arătat ceva poze pe facebook. I-au schimbat baia şi altele în funcţie de ce avea nevoie. Cam asta fac ei pentru tineri”.
“Sincer, nu mă mai gîndesc că voi juca fotbal vreodată! Iubesc fotbalul, sînt fericit că am făcut-o timp de zece ani, dar şi dacă m-aş reface, nu aş mai juca. Aşteptările mele sînt altele”
“Normal că sper să mă fac bine ca înainte, dar şi jumătate dacă mă fac bine, tot voi fi fericit. Măcar să nu mai am nevoie de asistenţă ca să mă dau jos din pat. Deja ar fi un pas mare să-mi folosesc braţele”
“Realitatea e că am văzut cu ochii mei ceea ce din afară părea incredibil. Oamenii de aici care-şi pot folosi braţele, chiar şi fără să meargă, fac aproape orice făceau şi înainte de accidente”
“Visez noaptea, mereu am visat. Acum visez că merg. Mă visez normal, nu m-am visat deloc lunile astea aşa cum sînt acum. Știu că oamenii visează că zboară, dar subconştientul meu s-o adaptat. Visez că merg”
«De cînd am citit ce a scris Gazeta despre Mihăiţă Neşu, mă plimb prin casă şi mă minunez cum ne ciondănim zilnic pentru tot felul de tîmpenii, fără să realizăm că, lîngă noi, sînt oameni care chiar luptă pentru lucruri cu adevărat importante »
Viorel Moldovan, fost internaţional«Am rămas înmărmurit cînd am citit ce simte şi ce spune Mihăiţă. Nu-şi mai simte corpul, dar e la fel de tare cum îl ştiu de cînd jucam împreună. Nu cred că dintr-o sută de oameni sînt doi la fel de puternici ca el. -S-a bătut el mereu cu noi, pe teren, vă daţi seama cum o să se bată pentru viaţă! »
Eugen Trică, fost coleg«M-am cutremurat de ce am citit în Gazetă. M-am convins că e la fel de puternic cum era şi pe teren. E o lecţie pentru noi. Din drama acestui băiat curajos învăţăm o lecţie de viaţă »
Ilie Dumitrescu, fost internaţional«Noi, fotbaliştii, sîntem norocoşi că avem asigurări de sănătate. La judo, primeai o medalie şi rămîneai aşa, paralizat. Pe Neşu îl ştiu, nu s-a dat niciodată la o parte de la nimic. După cum gîndeşte, nici acum n-o s-o facă »
Marius Niculae, atacant Dinamo«De acum încolo, cînd fac duş, o să conştientizez că simt temperatura apei pe corpul meu »
Bogdan Miu, realizator Europa FM«A fost cea mai frumoasă ştire a zilei de luni cînd am văzut că Mihăiţă a vorbit cu atîta emoţie şi luciditate despre viaţa lui de acum. Îl ştiu de cînd jucam împreună la Steaua. E un caracter tare şi asta îl va ajuta »
Dorinel Munteanu, antrenor Oţelul«N-a putut să citesc tot, mi s-a făcut rău. Îl cunosc de cînd era mic. E dureros, dar ştiindu-l, sînt convins că Mihăiţă va trece peste asta. Refuz să cred că va rămîne aşa »
Cristi Balaj, arbitru internaţional«Sută la sută îşi va reveni. Cum eşti în teren, aşa eşti şi în viaţă. Mihai Neşu e un luptător, nu are cum să nu reuşească. E un moment greu pentru el, dar sînt sigur că îl va depăşi »
Ricardo Cadu, căpitan CFR Cluj«Mihai e un luptător. E important că luptă şi că nu se dă bătut. Îşi va reveni, e un superbăiat. Trebuie încurajat, pînă la urmă e mai important să se poată bucura de viaţa şi de familia lui »
Gabi Mureşan, mijlocaş CFR Cluj«Am citit interviul cu Neşu. E incredibil, săracul copil luptă să se facă bine. Îl apreciez enorm pentru tăria lui şi îi doresc tot binele din lume! »
Jean Pădureanu, preşedinte Gloria Bistriţa«Mă doare sufletul cînd citesc despre Mihăiţă. E foarte bine că are psihicul tare. L-am întîlnit de multe ori pe teren şi ştiu că e un adevărat războinic. Astea sînt armele lui, voinţa şi faptul că n-a renunţat niciodată la luptă »
Claudiu Niculescu, atacant “U” Cluj«Cred că Mihăiţă are lîngă el nişte oameni puternici, care-l ajută să meargă mai departe. E un lucru mare şi o spun din proprie experienţă. Cînd mi-au tăiat primul picior, nu mai aveam putere să mă uit la el. Clacasem. Dar familia m-a făcut să redevin un luptător! Aşa trebuie să facă şi Neşu! »
Viorel Turcu, fost internaţional, cu ambele picioare amputate«După ce am citit articolul am înţeles că Neşu are un caracter fantastic dacă nu s-a prăbuşit după aşa ceva. Olandezii îl pot recupera, noi nu avem habar să facem aşa ceva »
Dumitru Dragomir, preşedintele LPF«Mihai a transmis exact ceea ce simţea. A fost mulţumit că Tolontan a scris realitatea, nimic altceva. Citeşte toate mesajele de pe MySport şi de pe site-ul Gazetei şi aşa cum a spus şi în interviu, plînge cînd simte că lumea îi transmite dragostea ei »
George Ogăraru, fotbalist FC Sion (Radio GSP)«E impresionant să-l «aud» pe Mihăiţă vorbind. Are un moral fantastic, un psihic foarte puternic. Aceste lucruri îl vor ajuta să lupte, aşa cum o făcea şi pe gazon, pînă la capăt »
Emeric Ienei, fost antrenor«Sper să-şi revină cu ajutorul lui Dumnezeu! E un băiat prea bun, nu merita să i se întîmple asta. Acum are nevoie de linişte şi de susţinerea tuturor »
Ionuţ Rada, fundaş CFR ClujDa, ştiu că am anunţat că astăzi vorbim despre întîmplările lui Mihai din fotbal şi despre oamenii pe care-i apreciază. Ne-am luat cu poveştile. Ne vom respecta promisiunea, revenim mîine!
http://www.tolo.ro/2011/09/13/noaptea-visez-ca-merg-din-nou-ii/
…………………………………………………………………………
Mihai Neşu, fotbalistul paralizat de la umeri în jos, ar vrea să revină acasă cu o maşină specială peste cîteva luni, iar speranţa îi stă în drumurile din Ungaria » Dialogul emoţionant şi amuzant deopotrivă, purtat în clinica de la Utrecht, continuă azi. Citeşte ce crede Mihai despre situaţia din ţară şi despre fotbalul românesc
Mihai Neşu visează ca satele din România să-şi conserve centrele istorice
– Auzi, vreau să te întreb ceva, Cătălin!
Răsuflu uşurat. E o schimbare de roluri după patru ore de discuţie densă. Doar tipul cu tricou alb, învelit pînă la brîu în cearşaf şi cu ochii în tavan se dovedeşte imposibil de doborît. “Auzi, crezi că Bute e mai slab ca mine? Ia uită-te la burta mea!”, şi-mi arată cu ochii dincolo de piept, în zona pe care n-o simte, zona neutră a corpului său.Am mai spus-o, Neşu arată absolut normal, nu doar la faţă, ci şi în zona abdomenului. Picioarele nu le văd.
E curat şi bărbierit. Fiecare om din sala acesta animată a clinicii De Hoogstraat din Utrecht, fiecare om călcat de maşină, fiecare om căzut de la etaj se aranjează înainte de a coborî în sala de mese.
“Bute e un superbăiat, îl ştiu de cînd boxa la Naţionale, e super, da’ la box, cum să zic, mai eşti înconjurat şi de alţii”. Pauză, Mihai, tocmai ai zis că luăm o pauză! “Nu asta-i întrebarea, alta-i”. Vivacitatea lui e greu de dus.
Sînt capiu; mai devreme m-am dus la WC şi am lăsat reportofonul deschis, aveam să-mi dau seama mai tîrziu, siderat la auzul unui mis terios picurat extraterestru intercalat în fişierul audio.
– Zi!
– Nu c-o dăm pe politică, dar mă gîndesc la România şi la ce se întîmplă acolo. Avem o casă în Oradea, am amenajat-o şi o vom închiria, avem şi o afacere cu haine de cîini, Maria e înnebunită după animale, dar nu ne-om ocupat de firmă de cînd m-am accidentat, va da faliment, o închidem. Vreau să spun că nu mă simt deloc străin de România, am familia şi prieteni acolo. Cel mai bun prieten al meu e inspector de bancă în ţară. De-aia întreb că nu înţeleg nişte lucruri…– (Tac şi clatin din cap, înţelept ca un căţel cu gîtul de arc, plasat în luneta “Daciilor” vechi)
– Mă gîndesc aşa: oare oamenii care conduc ţara asta, politicienii în general, nu se uită şi ei la ce întîlnesc în străinătate? Că mereu călătoresc, e normal. Nu-i deranjează cît de cît ce trăim la noi faţă de ce observă afară?! Pînă la urmă, ei sînt aleşi ca să facă mai bine pentru oameni, nu din alt motiv.
(Nu ştiu ce e, dar sigur nu e revoltă. Mihai pare reconciliat cu toate şi tocmai calmul dă o greutate sporită cuvintelor. Îşi răspunde singur)
– În fine, ce să zic? Eu, unul, voi fi fericit şi dacă mă fac bine pe jumătate. Adică dacă voi putea să-mi folosesc mîinile. Şi atunci mă gîndesc să refac case pentru comunitate. Îs multe sate ale noastre frumoase, măcar strada centrală s-o refacem! Aş face-o de plăcere. Pentru comunitate. Ştiu mai mulţi primari de comune care-s mega preocupaţi, da’ ce putere are un primar? Tot depinde de alţii de sus care-i dau banii. Chiar cred că e frumos să ne refacem casele, uite cum arată aici, în Olanda!
“Mă gîndesc şi la Maria, că am încurcat-o, cum să zic. Ni s-au cam stricat planurile pe care le făcuserăm. Încerc s-o fac să-şi continue cît se poate pasiunile, oricum le-a cam sacrificat pentru cariera mea de fotbalist”
– Te pricepi?
– (Rîde) În fiecare locuinţă am o trusă de scule. Bricolez, e unul din hobby-urile mele. Şi aici, la Utrecht, Maria munceşte în grădină, iar eu mai reparam cîte ceva. Ne completăm. Dar ştii ce-i nasol aici cu grădinăritul? Că-i nisip imediat sub pămînt. Olandezii sînt tari de tot la diguri, la lupta cu apa şi şi-au amenajat aproape toa-tă ţara, i-au modificat solul. Cînd sapi să pui o floare, dai de nisip.“Politicienii noştri văd case, drumuri şi spitale curate şi ordonate afară. Nu-i roade că nu-s şi în România bune lucrurile?! Chiar şi pomii sînt aşezaţi rău la noi!”
– Ce pasiuni are Maria?
– Ea a terminat două facultăţi. Una de cosmetică medicală, dar nu prea-i place. Şi alta de restaurare ceramică. Restaurează opere de artă, arheologie… Dacă găseşte prin magazinele de antichităţi un vas, îi place să-l facă. Da’, ştii cum e, Olanda e cam dură cu locurile de muncă ale românilor, acum văd că-s probleme şi în Spania, aşa că nu şi-o găsit ceva.– Vrei să reveniţi în ţară?
– Nu ştiu pe termen lung. Acu’ depind de multe. Dar normal că o să mai vin în România. Mie îmi place să merg cu maşina. Şi în vacanţe făceam la fel. Conduc, opresc, mai conduce Maria… Îmi place condusul, mai ales pe dru murile astea bune. Acu’ să vedem ce progrese fac cu recuperarea pînă la primăvară şi o să-mi iau o maşină specială, din aia în care să intru cu scaunul. Şi să aibă cutie automatică, mereu mi-a plăcut asta că-i mai simplă. Ţin minte că venisem la Steaua acu’ 10 ani şi mă lua peste picior Florin Lovin că el are maşină cu schimbător de viteze, mai sport, iar eu una automatică. Acu’, să văd, poate o să-mi revin cît de cît în sus, la mîini! Există maşini cu tot felul de sisteme pentru oameni ca mine. Sper să termine şi autostrada ca să-mi fie mai uşor.– Mai e pînă se termină.
– A! Nu aia românească! Vorbesc de aia de după Budapesta, pînă la graniţa cu noi. Nu mai au mult ungurii. Despre cea de la noi ce să zic? Cred că mă fac eu bine pînă să văd terminată autostrada din Transilvania!Se opreşte. Stomacul i se ridică ritmic, în ritmul respiraţiei. “Mi-o zis terapeuta să fac exerciţii pentru abdomen, să ridic capul. La început, nu puteam, mamă! , îmi cădea capul imediat! Acu’, vezi, îl mişc. Uite aşa cînd fac din cap, se mişcă şi abdomenul, numai că eu nu-l simt deloc. Da’ se mai întîmplă ceva: cînd mai am spasme se contractă ab-domenul involuntar şi atunci îmi ridică mai sus capul. Hai să vorbim despre fotbal” Ole!
“Unii fotbalişti spun că sportul profesionist te obligă să-ţi pierzi din copilărie. Dar ce poate fi mai frumos decît să fii cu un grup de prieteni în cantonament, în fiecare zi, şi să joci fotbal cu ei?!”
În clinica aceasta, care nu e o navă spaţială, dimpotrivă, pretutindeni se simte aroma de suferinţă şi de transpiraţie, în clinica aceasta diferenţa o fac oamenii. Şi nu vorbesc despre doctori, care-s aproape nevăzuţi, “chiar ziceam cu Maria că n-om văzut în 4 luni de spitale olandeze un medic care să strige la o asistentă”, clipeşte Mihai.
Diferenţa o fac bolnavii. “Uite, băiatul acesta din salon cu mine”, spune Neşu. Fotbalistul stă într-un salon de trei oameni, aici banii nu forţează diferenţe. Un pat e neocupat, deci are un singur vecin.
Băiatul călcat de maşină
La îndemnul lui Mihai, privesc un băiat brunet, cocîrjat tot ca o mănuşă de box deasupra unui laptop, laptop care îi stă sprijinit în pat, pe o măsuţă specială.“El e bine”, povesteşte Mihai. “E bine?!”. “Da, chiar dacă nu-şi simte picioarele şi-şi mişcă foarte puţin mîinile. O maşină l-a lovit de l-a distrus. Dar e bine acum! Doctorii i-au spus deja că într-un an va progresa, la el a fost mai simplu, măduva nu a fost deloc afectată. Nici la mine, slavă Domnului! , nu e secţionată, dar a fost compresată, mai mult pe partea stîngă”.
O explicaţie, desigur nu singura
Psihologul Robert E. Thayer crede că diferenţa aceasta are un nume? El studiază stările de spirit umane încă din anii ‘70, poate să ne facă să înţelegem mai multe. Pentru Thayer “o stare de spirit este o dispoziţie de fond care persistă în timp”.În cărţile sale, Thayer susţine că “stările de spirit sînt mai importante decît activităţile zilnice, banii, statutul social şi chiar relaţiile interpersonale, deoarece toate acestea sînt filtrate adesea prin prisma stărilor de spirit”.
“Dacă sîntem într-o stare de spirit negativă, nici una dintre realizările noastre nu contează; cînd ne aflăm într-o stare de spirit pozitivă, chiar şi cele mai întunecate circumstanţe ni se par soluţionabile”
Robert E. Thayer, psiholog7 săptămîni de aşteptare
Mihai nu l-a citit pe profesorul de la California State University, dar cu siguranţă că medicii care i-au însoţit evoluţia lui de 4 luni încoace au fă-cut-o. “Mai am 7 săptămîni pînă voi vorbi din nou cu medicul principal. Atunci voi afla mai multe despre evoluţia mea”, spune el. Şi adaugă: “Am răbdare. Şi dacă n-aş vrea să am, tot n-aş avea ce face”.– De unde începem cu fotbalul?
– De la masori.-?? ??
– Da, de la masori! Am jucat 6 ani la Steaua şi 3 în Olanda. Multe diferenţe. Dar uite una care mi-a venit acum în cap, discutînd cu tine: aici fiecare face lucrul prevăzut, la care se pricepe şi pentru care e plătit. În România, masorii cară echipamentul, pun porţile şi sînt şi certaţi dacă uită ceva ce nu e treaba lor, de fapt. În Olanda, masorii fac masaj. E simplu.– Cum te-ai apucat de fotbal?
– Aveam vreo 10 ani şi am văzut un anunţ în ziarul local din Oradea. Era selecţie la club. Am fost şi ne-a oprit pe cei care am alergat mai tare! (Rîde)– Ţi-a convenit criteriul!
– Mereu am alergat mult. Dar am şi eu limite. Eram în Olanda şi am încercat să fug la un antrenament ca Dani Alves de la Barcelona. După 20 de minute eram mort. Eu fac cam 10 kilometri pe meci într-un meci mediu, el se duce la 13. Diferenţă enormă! Poate doar Bănel să concureze cu el.– Te bucuri pentru Bănel c-a plecat în Franţa?
– Oiii. Da! Campionatul francez e mega tare. Foarte mult pe viteză şi o forţă, mamă, mamă! , văd mereu în rezumate goluri cu şuturi de la 30 de metri, ceea ce nu vezi decît la ei atît de des. Plus că Saint-Étienne e un club cu nume, chiar dacă nu a avut performanţe în ultima vreme. Transferul lui Bănel e dovada că munca este esenţială în fotbal.– L-ai adus în discuţie pe Goian. Aţi fost colegi la Steaua.
– George Ogăraru şi Florin Lovin sînt cei mai buni prieteni ai mei din fotbal. În afara lor, cel care s-a interesat cel mai mult de mine a fost Goe. M-am bucurat pentru el cînd a ajuns la Glasgow Rangers. Tot aşa, e un nume în fotbalul european. Chiar dacă Scoţia nu mai e ce-a fost, eu zic că e frumos să ajungi să joci la Rangers după ce cu cîţiva ani în urmă jucai la Piatra-Neamţ! L-am sunat cu mare plăcere ca să-l felicit.“Mă bucur cînd văd cîte un fotbalist ca Bănel care ajunge sus prin muncă. Nici eu, nici el, nici Goian, alt exemplu, nu ne-am născut talentaţi, dar am muncit mult”
“Ce «chifle» dădeam cu dreptul!”
– Ziceai că ai simţit trecerea de la Steaua la FC Utrecht.
– Da. De pildă, la Steaua îmi foloseam dreptul o dată pe an. Aici am fost silit să-l folosesc de o sută de ori pe antrenament. La început, aoleu, ce «chifle» dădeam cu piciorul drept! Să nu se supere nimeni, dar eu cred că din plecare olandezii sînt mai educaţi decît noi în fotbal. Copiii lor învaţă de mici execuţiile corecte şi de aceea le fac mai frumos decît noi şi cînd urcă la seniori!“Am jucat la Steaua, ceea ce este, cred, visul a foarte mulţi copii români. Am fost antrenat de nume mari ca Hagi, Lăcătuş, Protasov, Zenga sau Van Hanegem”
– Ce antrenori te-au apreciat cel mai mult?
– Zenga, Protasov şi Van Hanegem, la FC Utrecht. Ceea ce mă bucură. Van Hanegem este un nume uriaş în Olanda, vicecampion al lumii în 1974 şi de două ori cîştigător al Cupei UEFA cu Feyenoord. Pentru ei e comparabil cu Cruyff.“Mă uit cu plăcere şi la ploaia de la US Open”
Mihai nu stă doar pe pat. Se sprijină şi pe plasa de mătase pe care se odihneşte orice microbist. Ar chibiţa la nesfîrşit despre întîmplări şi campioni, “mă uit cu plăcere şi la ploaia de la US Open”.Savurează nu doar întîmplările lui personale, ci şi pe cele ale celorlalţi, legănîndu-se cu ochii deschişi pe această reţea uriaşă de coincidenţe, “stadionul Cluj Arena mi se pare că seamănă cu cel al lui Den Haag”, rivalităţi amicale, “oi, ce m-o enervat Bănel cînd om jucat cu FC Utrecht împotriva Stelei!”, şi amintiri de o precizie care te lasă paf: “Ai văzut ce sus a ajuns BATE Borisov?! Noi am trecut de ea cu Steaua, dar a avut o bară în minutul 2, după ce unul centrase chiar de pe partea mea”.
Se înroşeşte şi la 4 ani de la fază! “Ne-au speriat ce bine jucau, noi îi văzuserăm pe o casetă care ne-a păcălit, noroc că au dat gol Zaharia şi, apoi, Rică Neaga”.
Nimic nu e prea mic, nimic nu e de aruncat în pelerinajul amintirilor şi al curiozităţii sportive. Aici sîntem cu toţii acasă.
Cum l-a reprofilat Piţurcă
– Şi românii?
– Victor Piţurcă mi-a făcut un mare bine, practic mi-o schimbat cariera. Din mijlocaş central m-o făcut fundaş stînga şi am putut creşte.– Ţi-a convenit de la început?
– Daaa. Oi, păi, eram titular. Asta contează cel mai mult pentru un fotbalist, să fie titular. Nea Piţi a ştiut cum să mă ia şi a avut dreptate. Ca mijlocaş central nu aveam forţă fizică şi, cred, nici suficientă perspectivă a jocului. Ca fundaş ai mai mult timp de gîndire. Nu prea mult, depinde de adversar. Cînd am jucat împotriva lui Arsenal, cu Steaua, Doamne, ce ne-au făcut! Aveau 2-0 imediat, am crezut că ne dau 10. Dacă încercam
şi jumătate de preluare veneau doi în alunecare. Crezi că lucrurile astea de fotbalist îi interesează pe oameni?– Da, mai dă din casă! (Acum rîd eu, prima oară probabil de cînd am început să vorbim. Am fost oribil de reţinut)
– Păi, da, mie nu mai au ce să-mi facă! Chiar, acum sînt încă sub contract cu FC Utrecht şi-s unul dintre puţinii accidentaţi ai echipei. (Se amuză)Olandezii şi impozitele
– Cît cîştigi la Utrecht?
– Cam 300.000 pe an. Net. Noroc că am negociat net, că impozitul în Olanda e de peste 50%. Oamenii plătesc şi cer înapoi servicii de la stat. Nimeni nu încalcă regulile, de la parcare la impozite. Plăteşti şi ceri!– Echipa naţională?
– Eu m-am bucurat mereu să vin chiar dacă am prins doar 8 meciuri. Şi cînd mă trimiteau în tribună am venit cu plăcere. Îmi mai ziceau prietenii că-s fraier, că de ce mă mai duc dacă nu prindeam nici banca, dar eu mă bucuram. Mai greu să joc în faţa lui Raţ, care face 90% dintre meciuri bune şi nici nu se accidentează aproape niciodată. Titular la echipă bună, superfotbalist!– Despre Hagi ce spui?
– Păi, văd şi eu discuţiile că nu e antrenor bun. Uitaţi-vă la cîţi tineri a descoperit el! Asta e mega greu, că mă gîndeam şi eu dacă o să fiu în stare să revin în fotbal să observ meciuri şi tineri. E foarte greu, credeţi-mă! Vezi un copil bun, am antrenat şi o grupă de puşti, aici, la Utrecht. Vedeam şi eu care-i bun, dar de unde ştii că va continua aşa peste ani? Poate se lasă! Prognoza este formidabil de grea! Dar Hagi are ochi, chiar dacă are şi o ambiţie mare, poate prea mare.“Hagi vrea nu doar să cîştige, ci şi să facă echipa lui să joace într-un fel anume. E cel mai greu lucru din fotbal şi-ţi trebuie timp pentru asta!”
– Ratarea calificării la Euro?
– Păi, n-a fost de vină Răzvan! Am făcut tot felul de erori stupide. Eu cred că Răzvan Lucescu este un antrenor excelent pregătit, mega sus. Poate prea sus pentru percepţia fotbalistului român.Discuţia ajunge la Barcelona. Începe să plîngă! E emoţionat de “ce fotbal frumos joacă Barca”. Crede că e uimitor cum descoperă şi menţin talentele cei de la clubul blaugrana. “La ei contează mult şi omul, uitaţi-vă că fotbaliştii lor nu prea-s băgaţi în scandaluri!”.
Lăcrimează neîncetat, noroc că îi fulgeră mintea la un alt subiect: “Sînt mari vestiarele de la Naţional Arena?”. Mat! Pe cine naiba interesează asta?! Mă uit la telefon. Să sun un prieten?
“Păi, contează!”, îmi explică Neşu. “Uite, aici, la Amsterdam ArenA, au cele mai mici vestiare din Olanda pentru oaspeţii lui Ajax. Ca să te timoreze! Te echipezi unul în genunchii celuilalt”. Iau apă în gură. La propriu.
Un pix Bic învins
Apoi sare la numele lui Chiricheş, “am înţeles că a jucat bine cu Franţa”, apoi la o amintire cu Vîtcă şi la un gînd pentru eroul de la Gaz Metan, Ovidiu Hoban. “Am fost colegi la Bihor”.S-a terminat mina din pix. Şi caietul dictando de 64 de file.
Se prăpădeşte de rîs.
E tîrziu, în curînd, cei de la restaurant vor pune ostentativ scaunele pe masă, ca la cîrciumile de pe litoral.
“Hai, mai stai, că oricum n-ai hotel. E un NH în gara din Utrecht, aici a locuit şi nea Fane Iovan cînd a venit să mă observe la meciul cu… “ şi începe o nouă istorie, întreruptă doar de sclipirea că a văzut el că există un fotbalist olandez la Tîrgu-Mureş şi unul la Gaz Metan, sîc că ţi-a scăpat ăla de la CFR Cluj!
Normal că asta am aflat-o abia în redacţie.
Şeherezada de la Marea Nordului
Ce mai vreţi să ştiţi? Că Vasluiul, “bună echipă!”, are o “grupă frumoasă şi grea în Europa League”, că trei foşti colegi ai lui vin în România să joace în Europa League, că i-a plăcut Amy Winehouse “pentru pasiunea ei, de-aia au iubit-o oamenii, asta e valabil şi la sportivi, şi la artişti”.Decisesem să pun punct după trei zile de publicare, dar la Utrecht e frig afară, nu mai e mult şi vin zorile, vorba Şeherezadei, hotelul e departe, aşa că vom continua şi în ziarul de mîine.
Cum care hotel? Lanţul de hoteluri NH! “E bun şi are preţuri rezonabile”, cică sînt şi în România, dar mai ales e unul la Mestre, “Mestre, lîngă Veneţia, nu ştii unde-i Mestre?!”, hai că dacă mă învaţă şi geografie mă las! Mă mega las.
Pe mîine!
Nevoit să-şi vîndă casa în pierdere
Mihai şi-a scos la vînzare casa din Utrecht. A costat peste 200.000 de euro şi, din cauza căderii pieței imobiliare, va fi nevoit s-o dea cu un preț mai mic, nu ştie cu cît mai mic. Explică de ce vrea s-o schimbe: “Ar fi nevoie să o adaptez cu rampe, bări, băi şi alte lucruri pentru situația mea. Şi asta costă foarte mult. O parte din bani i-ar plăti asigurarea, cea pe care o am de la club, ca fotbalist. Asigurarea suportă nu doar costul spitalizării şi al tratamentului, ci şi o parte din amenajarea specială a casei. Dar m-am gîndit cu Maria că mai bine luăm una, poate un apartament, care să fie din prima mai adaptat nevoilor mele”. Pînă în vară, el este plătit de Utrecht, iar apoi va primi o pensie de la sindicatul fotbaliştilor din Olanda.Utrecht, meci caritabil pentru Mihai!
Ieri, Gazeta a contactat De Telegraaf, jurnalul olandez numărul unu, care a dorit să publice pasaje din interviul realizat cu Mihai Neşu la clinica De Hoogstraat. Seara, un reporter batav a sunat înapoi. Surse apropiate de FC Utrecht au dezvăluit că patronul grupării intenţionează să organizeze un meci caritabil, toate încasările urmînd să-i fie donate jucătorului român. Şi tot Frans van Seumeren, care îl apreciază foarte mult pe fundaşul stînga, ar vrea să-i ofere un post în administraţia clubului olandez. Fanii roş-albilor îi pregătesc şi ei o surpriză lui Mihai: duminică, la primul meci acasă, cu Heracles, vor desfăşura un steag tricolor imens, pe care va scrie: “Sîntem lîngă tine, Mihai!”. (Theodor Jumătate)Jucătorii încep să-şi asigure carierele sportive. Marius Niculae de la Dinamo e primul care îşi doreşte o poliţă completă
“Am văzut ce i s-a întîmplat lui Mihai la un banal antrenament, apoi am citit interviul de la voi, din Gazetă. Chestiile astea te emoţionează, te cutremură. Sînt lucruri neaşteptate şi neplăcute în viaţă, în fotbal şi Doamne fereşte să ajungi în cărucior! Vreau să-mi fac o asigurare care să acopere absolut totul în caz de accidentare, mă interesez să văd dacă o pot semna în străinătate. În Germania mi-aş dori, acum să văd dacă se poate, avînd în vedere că nu joc în ţara respectivă.
Chiar dacă plăteşti o sumă consistentă, ai o siguranţă! În ţară nu am găsit ceva concret, nu am putut găsi o asigurare completă pentru sportivi”, a declarat “Săgeată”.
«Mihai trebuie să aibă forţa să treacă peste aceste momente! Sînt convins că nu va renunţa niciodată, e un caracter puternic, un băiat deosebit»
Marius Niculae, atacant DinamoRăzvan Lucescu l-a antrenat pe Mihai Neşu doar la prima reprezentativă, dar a rămas impresionat de caracterul fotbalistului
Mihai Neşu şi Răzvan Lucescu s-au întîlnit de cîteva ori, la acţiunile primei reprezentative cînd actualul antrenor al Rapidului era selecţionerul României. De ajuns ca antrenorul să fie impresionat de caracterul bărbatului de 28 de ani.
“În reportajul Gazetei Sporturilor îl regăsesc pe Mihai aşa cum era cînd nu avea nici o problemă. Forţa lui vine din frumuseţea caracterului său. Atunci cînd nu juca era foarte apropiat de echipă, total diferit faţă de alţi jucători care sufereau, la el nu se simţea că e nefericit. Am discutat foarte mult cu el atunci cînd la echipa sa de club i se schimbase antrenorul şi el nu mai juca. Mi-a răspuns uluitor şi asta demonstrează filosofia lui de viaţă «Răzvan, nu-i nimic, asta e viaţa în fotbal. Voi lupta ca să revin!». Nu şi-a criticat deloc antrenorul şi nici colegul care-i luase locul. Mihai era fotbalistul pe care orice antrenor şi-l doreşte: respectuos, prieten cu toată lumea, apropiat şi mereu pregătit să joace!”, a povestit Lucescu junior.
Tatăl lui Mihăiţă spune că fiul său i-a şocat pe medicii care erau rezervaţi acum 3 luni, spunîndu-le “o să vă infirm toate statisticile!”
– Aţi citit Gazeta Sporturilor în ultimele două zile?
– Da, în fiecare zi o făceam într-un mod relaxat, dar credeţi-mă, mi-a fost incredibil de greu să parcurg paginile scrise de Cătălin Tolontan despre fiul meu. Chiar dacă ştiam care e situaţia lui Mihai de acum, chiar dacă practic ştiam cam tot ce s-a scris, mi-a fost dificil să citesc.– V-au…
– Stai să-ţi spun ceva! Chiar dacă mi-a fost greu să citesc, mă bucur enorm că lumea află direct de la Mihai cum se simte, ce face acolo, cum gîndeşte. Toţi oamenii au fost alături de el, poate şi asta i-a dat putere şi era normal să iasă şi să le explice direct.– E chiar aşa optimist şi puternic cum reiese din reportajele din Utrecht sau…?
– Mult mai puternic! De la început a fost aşa. Chiar şi medicilor care îi spuneau că situaţia nu e prea optimistă le zicea direct: “O să vă dau peste cap toate pronosticurile şi statisticile!”.„Cred că mă fac eu bine pînă să văd terminată autostrada Transilvania” (III)
emotionant interviu.
Mihaita este un caracter TARE, un luptator.
sper, sa-l vedem candva zugravindu-si propria casa din Milos…….DUMNEZEU sa-l ajute si sa-l intareasca !!dupa ce citesti acest interviu, iti dai seama cat de neputinciosi suntem in fata destinului……trebuie sa pretuim viata si sanatatea
- You must be logged in to reply to this topic.