razvanR

Forum Replies Created

Viewing 15 posts - 31 through 45 (of 674 total)
  • Author
    Posts
  • in reply to: Discutii referitoare la sezonul 2013 – 2014 #94648
    razvanR
    Member

    Varga n-a jucat vreo secunda, nu va juca nici maine sau in viitorul apropiat pentru ca a fost exclus din lot de Ovidiu Stanga iar CSU Craiova nu a fost afiliata iar finantatorii se retrag!

    Ceilalti joaca la echipe foarte sarace probabil tot benevol ca si la Sportul Studentesc!

    in reply to: Discutii referitoare la sezonul 2013 – 2014 #94646
    razvanR
    Member

    Marius Lacatus: “mai bine sa ai bani de primit decat bani de dat!”

    in reply to: Discutii referitoare la sezonul 2013 – 2014 #94644
    razvanR
    Member

    Respectivii vor avea mereu burta goala.

    Nu banii aduc performanta ci performanta aduce banii!

    in reply to: Discutii referitoare la sezonul 2013 – 2014 #94642
    razvanR
    Member

    Acum un an, pe vremea asta, eram confortabil pe primul loc, dominam campionatul si absolut toti jucatorii ar fi putut sa ajunga in Liga I si sa incaseze si bani daca mai aveau rabdare 2-3 luni pana la promovarea matematica.

    In toata aceasta perioada de 12 luni, dintre toti grevistii, doar Valentin Lazar si Sebastian Ghinga au jucat cateva meciuri pentru echipe de mijlocul si subsolul clasamenului.

    Patronat, jucatori, suporteri toti am fi avut numai de castigat daca jucatorii ar fi avut intelepciunea sa continue campionatul pana la ultima etapa.

    in reply to: George Galamaz 05.04.1981 #56458
    razvanR
    Member

    La revedere, George!
    February 9th, 2014 | Fotbal, Fotbal intern

    În săptămîna în care toată lumea a consumat subiectul Sînmărtean, s-a retras un fotbalist. Îl cheamă Galamaz şi ne-a trimis cu discreţie un mesaj.
    Gata, toată lumea răsuflă uşurată! Cei care l-au vrut, pentru că au obţinut ce au vrut, cei care nu l-au vrut, pentru că “o să vedeţi că am avut dreptate, e păcăleală!”. Iar cei cărora le-a fost indiferent subiectul – blasfemie, există şi astfel de persoane! – pentru că au scăpat. Şi au şansa acum de a citi/auzi şi altceva decît Lucian Sînmărtean la Steaua. Potopul de vorbe care a însoţit transferul lui Sînmărtean la campioană este peste debitul apelor care se vor revărsa în România odată cu topirea zăpezii. Deşi mi se pare că nu am scăpat şi deja am început să numărăm genuflexiunile şi flotările mijlocaşului de 34 de ani intrat în laboratorul de neubertizare intensivă.

    Nebăgat în seamă din motivele expuse, un fotbalist şi-a anunţat retragerea săptămîna asta. George Galamaz, mai tînăr cu exact un an decît Sînmărtean, iese din activitatea competiţională, urmînd a se dedica probabil unei cariere de manager. Tot în fotbal. Ştiu că subiectul arată pur şi simplu neatrăgător. Nespectaculos, neaducător de audienţă şi nepiperat cu clauze contractuale secrete. Tocmai de aceea m-am gîndit să nu-l ratez, fiindcă îmi place să cred că nu sînt singurul amator de sport care a făcut indigestie de Sînmărtean. Iar acum, cu promisiunea fermă că a fost ultima dată cînd am scris numele recentei achiziţii steliste, hai să ne concentrăm un pic asupra lui Galamaz.

    George a fost ceea ce se cheamă un fotbalist cumsecade. Pe teren şi în afara acestuia. Înzestrat cu calităţi fizice impresionante, Galamaz putea fi mai mult decît un fundaş central redutabil. Asta în măsura în care şi noi, ăştilalţi, ne închipuiam scriitori de geniu şi nu ziarişti, atacanţi de clasă mondială şi nu microbişti miopi. Cele 3 sezoane petrecute la Unirea Urziceni au însemnat perioada cea mai bună. Dan Petrescu a reuşit să scoată la suprafaţă calităţile şi să ascundă defectele unui fundaş altfel vulnerabil în duelurile pedestre cu vîrfurile adverse. Adaptat perfect jocului aerian, dar cu momente de lipsă de concentrare. George era un jucător destoinic, dar nu se hrănea din răutatea aceea aproape sadică a marilor fundaşi. În zilele lui cele mai fericite, Galamaz era un jucător de nota 7 spre 8, în cele mai slabe de 5 spre 6. Ceea ce numai în aparenţă este puţin lucru. Cu astfel de oameni a cîştigat Unirea campionatul.

    Retragerea lui George Galamaz este importantă ca mesaj. Ultima oară la Anorthosis Famagusta, George nu a insitat asupra motivelor acestei hotărîri. Nu a literaturizat-o. Sînt puţini fotbaliştii care, sănătoşi fiind la minte şi la trup, se retrag la 32-33 de ani. Putea să mai păcălească viaţa, cum se spune. Putea găsi un culcuş comod la vreo echipă de plan secund. În foarte scumpa Ligă 1 era loc fără probleme pentru unul ca el. Ales să renunţe cu o discreţie care nu este la îndemîna oricui.

    L-am perceput întotdeauna pe Galamaz ca pe un om echilibrat şi politicos. Înţelept, nu şmecher. Sînt calităţi puţin prizate în universul nostru rotund şi superficial. Îl vom reîntîni peste un timp în calitate de oficial al unei echipe. Nu îl văd porcăindu-se pentru un penalty neacordat. Nici dosind sume de transfer. Dar sigur, îl va precede nasul legendar, demn de un personaj al lui Salman Rushdie din “Copiii din miez de noapte”. Acela adulmeca lumea fără greş. Simplu, nu-l înşela mirosul!

    La revedere, George!

    in reply to: Suporterii SS fac miscare (fotbal in sala) #88074
    razvanR
    Member

    Salut! Pe lista de mai sus nu vad nici un loc liber! Toate 18 sunt alocate! Daca ar fi liber as veni eu!

    in reply to: Discutii referitoare la sezonul 2013 – 2014 #94637
    razvanR
    Member

    La multi ani! Sa fim sanatosi si sa ne vedem si anul asta in tribuna la meciurile echipei Sportul Studentesc!

    in reply to: Suporterii SS fac miscare (fotbal in sala) #88050
    razvanR
    Member

    Luni, 23 decembrie 2013, sala de sport Liceul I.L.Caragiale, orele 21:00-23:00:

    1 Iuli
    2 Lucian A
    3 Alexcr17
    4 Daniel.stefan85
    5 Andrei (Zibling)
    6 Theo
    7 Romulus (cumnat Theo)
    8 George A
    9 Mimi – Constantin Secareanu
    10 Dragos Stan – prieten si coleg Mimi
    11 Alex Pirvu – prieten si coleg Mimi
    12 lucyan
    13. Bogzy
    14. Ovidiu Avram
    15. Dani (the_lawyer)
    16. Remus
    17. razvanR
    18.

    in reply to: Aurel Rădulescu 13.10.1953 – 04.07.1979 #77508
    razvanR
    Member

    PUTEA FI REGELE! RECONSTITUIREA ACCIDENTULUI TRAGIC AL LUI AUREL RĂDULESCU, GENIUL DIN REGIE

    http://alinhuiu.ro/2012/04/08/putea-fi-regele-reconstituirea-accidentului-tragic-al-lui-aurel-radulescu-geniul-din-regie/

    Despre el, actualul preşedinte al FRF susţinea că „nu Aurică ar fi fost un al doilea Hagi, ci Hagi ar fi fost al doilea Rădulescu”. La numai 25 de ani, în 1979, în urma unui accident terifiant în gara din Hanovra, se stingea unul dintre cei mai talentaţi fotbalişti din România, Aurel Rădulescu, aflat în cea mai bună perioadă din carieră.

    Era liderul din teren al unei echipe care îi mai avea în componenţă pe Gino Iorgulescu, Mircea Sandu sau Paul Cazan. Cu un an înainte îşi făcuse şi debutul la naţională şi impresionase într-un meci cu Iugoslavia, când România a avut o revenire senzaţională în partea secundă, iar toată lumea îl vedea urmaşul lui Dobrin în tricoul galben, fiind unul dintre adulaţii fotbalului românesc la momentul respectiv. „Avea o eleganţă pe teren ieşită din comun. Era un stângaci înalt, care dribla tot ce îi stătea în cale. Oricând s-ar fi asemănat cu Dobrin sau Hagi”, spune ultimul său antrenor, Mircea Rădulescu, fără nici o legătură de rudenie între cei doi.

    Pe 1 iulie 1979, Sportul juca prima sa finală în Cupa României, pierdută însă cu 1-0 în faţa Stelei, dar chiar şi aşa, autorităţile de la acea vreme au hotărât ca elevii lui „Riciu” să primească o excursie de 10 zile în Republica Federală Germană. Plecarea avea să aibă loc a doua zi. În aceeaşi seară de 1 iulie, mai mulţi jucători s-au distrat la nunta unui prieten, iar în ziua plecării, la sediul clubului de pe Ştefan Furtună, Aurel Rădulescu a ajuns printre primii pentru a-l convinge pe preşedintele Mac Popescu să-l lase acasă. „Domnule preşedinte, iubita mea este gravidă, aş vrea să rămân alături de ea la Constanţa. Vă rog să nu mă includeţi în lot”, i-ar fi spus mijlocaşul. Oficialul a fost de neclintit, iar câteva ore mai târziu, îmbrăcat în aceleaşi haine, o pereche de blugi şi o cămaşă cu mânecă scurtă, Aurică se îmbarca la Otopeni într-un avion cu destinaţia Frankfurt. „Acolo, legătura dintre aeroport şi gară se face imediat, aşa că am mai zăbovit un pic pe la o braserie în aşteptarea trenului spre Hanovra. Organizaţia de turism de acolo ne-a făcut o surpriză şi ne-a lăsat la vagonul-restaurant. S-a consumat cu moderaţie, pot să vă asigur”, adaugă Mircea Rădulescu. Înainte cu 40 de minute de a ajunge în gara din Hanovra, preşedintele Popescu i-a anunţat pe toţi să revină în compartimente pentru a se pregăti. Gică Stroe şi Aurică rămăseseră, hipnotizaţi de frumuseţea unei domnişoare blonde, lucru confirmat, un an mai târziu, de Stroe. În jurul prânzului s-a ajuns la destinaţie, însă atunci când tehnicianul a făcut numărătoarea, a sesizat că cei doi lipsesc. „Viorele (n.r., Viorel Kraus, antrenorul secund), du-te repede după ei, că pleacă trenul”, i-a transmis Mircea Rădulescu. Secundul nu a mai apucat să urce, pentru că trenul se pusese deja în mişcare, moment în care Stroe şi Rădulescu şi-au dat seama că trebuie să coboare. „Coechipierii ne-au strigat să coborâm, însă noi nu am vrut acest lucru. Apoi, parcă Dumnezeu ne-a luat minţile şi ne-am răzgândit în momentul când trenul se punea în mişcare”, povestea Gică Stroe pentru sportlocal.ro. La trenurile electrice ale germanilor, uşile se închid automat, iar scările se pliază. „Acolo a fost marea greşeală. Nu şi-au dat seama”, povestesc martorii oculari. Primul care a sărit a fost Aurică Rădulescu. A păşit în gol şi a fost prins sub roţile trenului, iar o mână şi un picior i-au fost secţionate. La scurt timp l-a urmat şi Stroe, care a sărit, însă trenul prinsese deja viteză, astfel că s-a lovit cu capul de beton. Toţi jucătorii priveau înmărmuriţi scena. „Dumitru Manea a fost singurul care a avut curajul să meargă să-l vadă pe Aurică”, descrie cea mai terifiantă zi din viaţă Paul Cazan. În mai puţin de două minute, o salvare a ajuns la faţa locului pentru a-i prelua pe cei doi răniţi. În stare de şoc, Aurică Rădulescu clipea şi se uita spre coechipieri, înghesuiţi lângă ambulanţă. „Trăieşte!”, a strigat Marius Ciugarin. În jurul lui, toţi plângeau ca nişte copii.

    A mai trăit aproape două zile

    Alături de cei doi accidentaţi a mers la spital antrenorul Mircea Rădulescu, în timp ce restul jucătorilor au fost cazaţi la un camping. De la Bucureşti li s-a transmis că excursia a fost anulată şi trebuie să se întoarcă de urgenţă acasă. „Ne-am rugat non-stop pentru sănătatea lui Gică şi Aurică. A fost un moment tragic, nu-l voi uita niciodată”, îşi aduce aminte Paul Cazan. La spital, Aurel Rădulescu era conştient şi, conform spuselor lui Mircea Rădulescu, a avut şi o scurtă discuţie cu doctorul. „El era un băiat extraordinar şi în afara terenului. Era student la ASE. I-a spus doctorului în limba germană să le transmită celor de acasă să aibă grijă de soţia sa şi de copilul care avea să se nască”, afirmă tehnicianul, care a rămas la căpătâiul fostului mijlocaş până în ultima clipă. Miercuri dimineaţă, pe 4 iulie, din cauza unui blocaj renal, Aurel Rădulescu se stingea din viaţă la numai 25 de ani. După aproape o lună de spitalizare şi opt zile de comă cauzate de o fisură a craniului de aproape 12 centimetri, Stroe a revenit acasă, însă viaţa sa se schimbase pentru totdeauna.

    Fiul s-a născut în aceeaşi săptămână

    Imediat după ce s-a aflat de tragedie, s-a decis ca iubita sa, Emilia, însărcinată în nouă luni, să fie mutată sub strictă supraveghere la Bucureşti. Trupul neînsufleţit al marelui jucător a fost adus în aceeaşi aeronavă cu care s-a întors Sportul, iar trei zile mai târziu avea să fie înmormântat la Constanţa. Mii de oameni au fost alături de el pe ultimul drum. La trei zile de la moartea sa, pe 7 iulie, pe lume avea să vină singurul său urmaş, Aurel Cristi. Acum, la 32 de ani distanţă, acesta, împreună cu mama sa, locuiesc chiar în Germania, ţara unde fostul mare fotbalist avea să-şi găsească sfârşitul.

    AUREL RĂDULESCU – CV
    Data naşterii: 13 octombrie 1953 (Adamclisi)
    Data morţii: 4 iulie 1979 (Hanovra)
    Post: mijlocaş:
    Carieră: Farul Constanţa (1967-1973), Sportul Studenţesc (1973-1974), Dunărea Galaţi (1974), Sportul Studenţesc (1975-1979)
    Echipa naţională: 6 meciuri
    Liga 1: 171 de meciuri – 28 de goluri

    „A fost un talent ieşit din comun, dar care nu se maturizase la momentul respectiv. Putea să devină un mare fotbalist. Ca să fac o comparaţie, se asemăna mult la stil cu Messi”, Angelo Niculescu, fost selecţioner
    „Aurică oricând s-ar fi asemănat cu Hagi sau Dobrin. Croşeta pe teren atunci, când făcea driblinguri. Era omul cu pasa decisivă mereu”, Mircea Rădulescu, fost antrenor Sportul

    in reply to: Aurel Rădulescu 13.10.1953 – 04.07.1979 #77507
    razvanR
    Member

    Povestea tragica a mortii lui Aurica Radulescu, rememorata de fostul sau antrenor, Mircea Radulescu: “

    http://sptfm.ro/2013/12/04/exclusiv-povestea-tragica-a-mortii-lui-aurica-radulescu-povestita-de-fostul-sau-antrenor-mircea-radulescuq/

    Cati dintre noi ne mai amintim azi de jucatorii care au marcat fotbalul romanesc al anilor ’70? Cu atat mai putin de Aurica Radulescu, un atacant pur sange, o flacara aprinsa in teren, care s-a stins insa mult prea devreme la varsta de 25 de ani, in urma unui accident cumplit petrecut pe 4 iulie 1979, in Republica Federala Germania.

    Intr-un amplu interviu oferit in exclusivitate pentru Sport Total FM, antrenorul de atunci al Sportului Studentesc, Mircea Radulescu a reluat cu amar, firul intamplarilor care au dus la moartea unui dintre jucatorii despre care spune ca era un geniu absolut al balonului.

    Anii ’70, undeva in complexul studentesc “Regie”

    “Eu am antrenat trei campionate Sportul Studentesc in Diviza A. Trei campionate care au fost trei succese, Sportul Studentesc gravitand intre locul 1 si 4 si jucand o finala de Cupa cu Steaua, ceea ce pentru Sportul a fost o premiera si a fost cat pe ce sa dam lovitura si sa castigam campionatul.

    In toate aceste campionate Aurica Radulescu a fost nu numai un jucator de baza, un lider, a fost mult mai mult, de ce, pentru ca el avea o pregatire intelectuala foarte buna. Pentru cei care nu l-au cunoscut el era student la Acdemia de Stiinte Economice, stia germana perfect.

    El era un jucator cum nu gasesc o pereche cat de cat in fobalul romanesc de-a lungul mai multor ani. Era un jucator cu o talie extraordinara, putea sa fie si prezentator de moda, nici exagerat de inalt, nici mic, undeva pe la 1.82. Era stangaci pur si in general acestia atrag atentia, pentru ca parca au ceva in plus in tehnicitate si in delicatetea cu care conduc mingea. Avea o tenacitate in a dribla nu de-a latul sau inapoia terenului cum face Tanase (Cristi Tanase, n.r.). El dribla inainte, castigand teren, pana ajungea de cele mai multe ori la linia de fund, acolo ridica capul sus si o punea cuiva care aparea langa bara. Era un jucator care facea diferenta si nu mai gasim astazi asa ceva. Era un jucator din galeria lui Gicu Dobrin, Puiu Iordanescu, Gica Hagi. Asta a fost motivul pentru care Pisti Kovacs incepuse sa-l aduca la echipa nationala. Il bagase chiar in meciul cu Yugosalvia cand el cu Dobrin au intors rezultatul”.

    Refuz la limita premonitiei

    “Datorita sezonului foarte bun incheiat in acea vara, conducerea Sportului care era patronata de organele superioare studentesti s-a gandit sa ne premieze sub forma unei execursii in Germania Federala care dura 10 zile, pur si simplu turistica. Urma sa vedem cateva orase, sa ne intalnim cu tineri din Germania, sa mergem la discoteci, sa mancam pe la restaurante cu diferite profiluri, o excursie organizata de asociatia similara a studentilor din Germania.

    Aurica Radulescu s-a dus la presedintele de atunci, Marc Popescu, implorandu-l sa nu mearga, pentru ca sotia lui era gravida in ultima luna. Era in niste blugi, in niste slapi, in camasuta cu maneca scurta, la spate avea pasaportul. Marc Popescu l-a convins in cele din urma sa mearga in aceasta deplasare”.

    Itinerariul destinului

    “Ne-am urcat in autocar, ne-am dus la Otopeni, ne-am imbarcat pe cursa Bucuresti-Frankfurt. Acolo ne-au preluat partenerii care ne asteptau din Germania, urmau sa fie calauzele noastre si am mai asteptat la Frankfurt vreo 2 ore trenul de Hanovra. Am intrat pe la cafenele de acolo. Unii au vrut sa scoata vorbe ca s-a baut mai mult. S-a baut, dar in niciun caz de maniera de a nu se mai sta pe picioare.

    Ne-am urcat apoi in tren, compartimentele noastre erau chiar libere si calauzele noastre ne-au invitat la vagonul restaurant, pregatit special pentru a primi un grup de 25-27 de tineri.

    Calatoria a fost superba, o zi frumoasa, peisajele erau fascinante. La masa eram serviti bine, s-a baut cate o cafea, care a vrut a fumat o tigara. La un momment, dat presdintele Marc Popescu, care era conducatorul grupului le-a spus «mai baieti, se apropie Hanovra sa mergem in compartimentele noastre sa ne luam bagajele».

    Ne ducem in compartimente, trenul opreste in Hanovra, coboram pe peron. Eu eram cu ochi pe ei sa-i numar. Lipseau doi, Aurel Radulescu si Gica Stroe. Am trimis sa fie cautati baietii si, in momentul in care Viorel Kraus s-a dus la usa vagonului din care am coborat, trenul s-a pus in miscare si trenurile electrice pleaca rapid”.

    Excursia devenita cosmar

    “Versiunile sunt mai multe de ce au intarziat. Una dintre ele pe care o stiu de la Gino iorgulescu este ca ei doi, simtindu-se foarte bine impreuna, se sicanau care coboara primul. Alta era ca erau doua studente americance cu care flirtau. Cert este ca trenul s-a pus in miscare, atunci si-a dat seama ca e groasa si au fugit la usa, dar deja trenul avea o viteza mare de tot. Atunci noi am strigat disperati la ei sa nu sara, lucru pe care nu l-au ascultat. Aurica primul a deschis usa partial si a pus piciorul alaturi si a cazut intre peron si tren si din peron a ajuns sub tren. Gica Stroe nu a vazut episodul. Si el a sarit, s-a lovit foarte serios la cap, a avut o fractura craniana de vreo 12 centimetri.

    Tragedia mare de nesuportat a fost dupa ce a trecut trenul pentru ca in locul in care a cazut Aurel Radulescu era un maldar de carne. Salvarea a intrat chiar de pe linia de tren. L-au luat de acolo l-au pus in salvarea aia si din masina se vedea inauntru, iar cativa din baieti l-au vazut. Nu murise, clipea din ochi. L-au dus la spitalul de urgenta, dupa care a a venit o alta salvare pentru Gica Stroe, care era socat, a si intrat intr-o stare de incostienta pentru 10 zile.

    Vreau sa spun ca restul baietilor erau sfasiati de durere, unii si-au rupt camasile de pe ei. Nu mai putea sa faca nimeni nimic cu noi. Era o scena de razboi pur si simplu. Cu foarte multa greutate, dupa vreo ora am reusit sa plecam de acolo”.

    Ore funeste

    “S-a facut seara, acolo la pensiunea aceea nu am putut sa stam in camere, ne-am strans toti la receptie, pe fotolii si intrebarile noastre se indreptau catre spital. Vanzadu-l ca clipea din ochi ne mai agatam de cate o speranta. Nu am putut sa mancam sau sa dormim. De bautura s-au mai lipit unii, in dorinta de a se anestezia. Am stat ca la o veghe, iar dimineata pe la 5 am aflat vestea trista ca a incetat din viata. Din informatiile pe care le-am avut de la spital am aflat ca inca mai era constient si l-a intrebat pe doctor in germana ce sanse are, dar a facut in cele din urma blocaj renal.

    Intre timp s-a aflat in tara. De la conducere superioara din Bucuresti s-a dat ordin ca echipa sa se intoarca in tara si numai antrenorul Mircea Radulescu sa ramana la spital cu Stroe.

    I-am spus lui Viorel Kraus «Bai, Viorele, hai sa-l vedem si noi». Umblau vorba ca sicriul va fi inchis si gazdele noastre care erau gata sa ne faca orice capriciu in acele momente ne-au luat intr-o masina si ne-au dus la morga. Am spus cine suntem, acolo l-au scos din sertare, au desfacut capacul si l-am vazut. Era aranjat, dichisit, sters, dar de fapt nu mai era. Am inghitit in sec, am simtit o durere in suflet insuportabila si am plecat”.

    Un adevar prea greu de rostit

    “La Stroe ma duceam zilnic la el la spital si il gaseam ca doarme. Era intr-o rezerva, avea niste aparate conectate si medicii asteptau sa se trezeasa. Era o translatoare care traducea in germana. A zecea zi a deschis ochii si a inceput sa silabiseasca cate ceva si atunci doctorul a inceput sa-i puna intrebari. A raspuns foarte bine. Stia cum il cheama, cand s-a nascut, ca se afla in Germania. L-a intrebat de ce e in spital, a facut o pauza si i-a spus sa-l intrebe pe domn profesor. Doctorul a insistat sa-i raspunda si el a crezut ca s-a intamplat ceva pe avion.

    A vazut radiografiile, capul arata ca un dovleac copt. M-a intrebat ulterior unde este echipa. I-am spus ca e in program, am evitat sa-i spun ca a plecat si nici nu i-am zis ceva de Aurel Radulescu, erau cei mai buni prieteni, de aia au si ramas in compartiment.

    Dupa inca vreo 6 zile, doctorul ne-a spus ca-l externeaza. Am ajuns si l-am intrebat pe medic, cum sa-i spunem ca cel mai bun prieten al lui a murit si ca echipa nu mai e in Germania. Mi-a zis ca aici nu-i spunem nimic. Sa luam masuri la aeroportul nostru sa vina membrii familiei sa-l ia cu masina, sa-l duca direct acasa, apoi sa mergem odata cu toata echipa si, cand o sa fim acolo cu totii, cineva care stie sa puna problema sa-i spuna cum stau lcuruile, dar sa fie toata lumea pe langa el.

    Asa am si facut. El a fost anuntat ca o sa vina niste colegi de-ai lui sa-l vada. Cand a vazut toata echipa a fost foarte emotionat. In cele din urma, a intrebat el unde este Aurica si cand i s-a spus a inceput sa-i curga lacrimi.

    Sa stiti ca nu mi-a fost usor sa relatez toate aceste intamplari. In orice caz, Romania a pierdut atunci un mare jucator. ‌In jurul lui se strangea toata generatia de tineri a Sportului”.

    in reply to: Discutii referitoare la sezonul 2013 – 2014 #94624
    razvanR
    Member

    Sunt in masina de la ora 15 si ascult pe Sport Total FM absolut intamplator emisiunea in care este invitat Claudiu. Omul este o enciclopedie! Felicitari!

    Am ajuns la destinatie dar nu voi cobori din masina pana nu se va termina emisiunea!

    in reply to: Aurel Eugen Muntean ("Munteanu I") #94711
    razvanR
    Member

    Reuniune de familie, la meciul cu Grecia, pentru Ilie Nastase! A mers la stadion cu sotia si cu nasul

    La fel de emotionati, inghetati si la final… dezamagiti au fost si Ilie Nastase si proaspata sa sotie, Brigitte. Cei doi au venit la meci insotiti de nasul de cununie, milionarul Aurel Muntean, precum si de fiica tenismanului cu fosta sa sotie, Amalia. Meciul de aseara a marcat pentru cuplul Brigitte-Nastase o dubla premiera: prima iesire a celor doi soti dupa nunta, precum si prima iesire a Alessiei, fiica lui din casnicia anterioara, in compania proaspetei sotii a tatalui sau. Micuta Alessia nu s-a dezlipit nicio clipa de tatal sau, cei doi comentand aprins toate fazele.

    Fost sportiv de performanta, Muntean a facut avere din imobiliare. Detine un impresionant portofoliu imobiliar, de peste 400 de spatii comerciale din intreaga tara, cele mai cunoscute fiind magazinul Victoria si “Circul Foamei” din Bucuresti. In plus, el detine celebrele hoteluri Imparatul Romanilor din Sibiu si Poiana Brasov.

    Melancolic probabil dupa vremurile in care juca fotbal pentru echipa Sportul Studentesc, milionarul s-a accesorizat cu un fular in culorile echipei sale de suflet.

    Muntean le-a fost nas de cununie, in urma cu doua saptamani, lui Ilie Nastase si proaspetei sale sotii.
    Nunta s-a desfasurat chiar la hotelul pe care-l detine milionarul la Poiana Brasov. Cei doi formeaza un cuplu din anul 2010. Amandoi au mai fost casatoriti. Ilie Nastase are cinci copii din casniciile anterioare, iar Brigitte – doi copii. Totul despre nunta lui Ilie Nastase cu Brigitte Sfat!

    http://ro.omg.yahoo.com/reuniune-familie-la-meciul-cu-grecia-pentru-ilie-170202636.html

    in reply to: Gheorghe Hagi 05.02.1965 #62328
    razvanR
    Member

    http://sptfm.ro/2013/10/15/exclusiv-gica-hagi-isi-aminteste-cu-nostalgie-de-palmele-primite-la-sportul-regele-ii-canta-de-pe-masa-nasului/

    In 1983, tanarul Gica Hagi devenea jucatorul Sportului Studentesc, dupa ce cu doar un an inainte debutase in Divizia A, in tricoul echipei fanion a orasului sau natal, Farul Constanta. La Bucuresti, cel ce avea sa fie supranumit peste un deceniu “Regele” a gasit o gasca entuziasta de studenti, ce nu se lasa intimidata de blazonul pompos al granzilor din capitala.

    Venirea la Sportul Studentesc este reperata de Hagi ca momentul in care a facut pasul cu adevarat catre seniorat. Intr-un mediu destins si lipsit de presiunea obiectivului, isi aminteste el, a descoperit ca pe iarba din Regie se putea transa soarta campionatului.

    “Stiam ca in acea vara semnasem pentru trei echipe si am avut norocul sa ajungem la Sportul, pentru ca am fost un grup si o echipa care juca fotbal foarte frumos, fara presiune. Probabil stie mai bine de ce am ajuns la Sportul, si nu la Steaua sau Craiova. M-a dorit foarte mult a tinut foarte mult la mine domnul presedinte, a fost tot timpul langa mine, m-a crescut, alaturi de antrenori, nea Nelu Voica, primul cu care am vorbit si dupa aceea titanii echipei: presedintele Mircea Sandu, Gino, Paul Cazan, portarul Speriatu.

    Era o echipa studenteasaca cu baieti destepti, care stiau sa joace, dar sa si petreaca. Eram un grup unit, stateam la studentesc si, in afara de fotbal, mai aveam si alte placeri. Mergeam si la scoala, ne mai si distram. Erau acolo baieti care stiau sa traiasca, dar foarte buni fotbalisti, puteam sa batem intotdeauna pe oricine.

    In primul an i-am batut pe Steaua si a iesit Dinamo campioana, apoi am batut Dinamo si a iesit Steaua campioana. Dar in campionat mai pierdeam si cu Scornicesti acasa, probabil din naivitatea noastra si mai putina concentrare. Dar a fost o echipa care m-a crescut asa cum trebuie. In primul an am marcat doar doua goluri, dar am dat multe pase de gol.

    Randamentul era bun, dar nu foarte bun la cat se vorbise de mine in acel moment. Eram si la echipa nationala. Probabil in spate, oamenii au avut grija de mine, si antrenorii echipei nationale si ai Sportului comunicau i aveau grija de mine sa joc, lucru mai rar in momentul de fata. De asta am zis mereu ca au avut grija de mine altii. Am jucat meci de meci, chiar daca vreodata prestatia mea nu ma recomanda ca titular, dar jucam tot timpul si in al doilea si al treilea an am iesit golgheter si cel mai bun jucator al Romaniei. Un tanar de 18-19 ani are nevoie de continuatate pentru a i se da curaj”, a povestit Gica Hagi, in exclusivitate pentru Sport Total FM, in emisiunea “Studio X”, realizata de Marius Mitran.

    De la “biban”, la baban

    Un pusti de 18 ani la sosirea in Bucuresti, Gica Hagi, mezinul lotului Sportul era tratat in consecinta si nu o data a incasat lovituri de la veteranii echipei in teren, la masa si chiar la petreceri.

    “Nu va spun cate mi-am luat de la Brini (Ion Munteanu, n.r.), ca el facea invaluiri si eu nu-i dadeam pase. Eram egoist in acea vreme. Nu mai eu stiu cate mi-am luat in teren, noroc ca il potoleau astia mai batrani in vestiar.

    De la Marcel Coras, in Olanda, am luat si una, dar nu la meci, la masa. Eu m-am suparat foarte tare pentru ca nu avea dreptate. Stiti cum e la echipa. La noi se mai petrecea dupa meci, iar eu eram mai mic si trebuia sa stau drepti. Asta e, ti le furi si inveti. Dupa aia a fost prietenul meu totdeauna, dar cand esti mic iti mai iei una dupa ceafa Au sarit insa ceilalti si m-au aparat.

    Pe mine ma luau cei mari la petreceri. Ma urcau pe masa sa cant «nasul» Mircea Sandu si Gino. Daca nu ascultam, mai luam cate una”, a dezvaluit capitanul “Generatiei de Aur”.

    Primavara din Regie

    Azi conducatorul prolificei academii de fotbal care ii poarta numele, Gica Hagi isi aminteste cu mare satisfactie de zilele pe care le-a petrecut in sanul “gastii teribile”, in zilele cand meciurile de pe stadionul campusului studentesc al Politehnicii erau doar alte distractii de grup, iar cantonamentele erau adevarate sarbatori.

    “Imi placea foarte mult cand plecam in pregatiri, nu mai vorbesc de cantonamente, ca stateam la studentesc, eram in anturajul studentimii, totul era frumos. Mai ajungeam din cand in cand si le facultate, mai dadeam o restanta.

    Eram imbracati frumos. Sportul avea un echipament Puma, ni-l aducea o domana din Germania.

    Dar cel mai mult si mai mult mie imi placea cand mergeam in Italia. Era tot o petrecere pe drum, cu autocarele pline cu de toate. Numai domnul presedinte stie cat am stat odata in vama, cand am plecat sa vorbim cu vamesii si ne-am intors dupa 5 ore.

    Sportul era o echipa cu jucatori foarte inteligenti. Dovada ca multi dintre ei au ajuns in posturi foarte bune. Aurica Munteanu a facut bani multi. Gino se descurca foarte bine. Paulica a fost peste tot. Nasul de unde i se spunea Nasul la Sportul, acum a ajuns Nas peste tot in fotbal. Toata lumea a facut ceva. Un grup cu antrenori si baieti destepti, iar eu zic ca in fotbal ai nevoie si de acest lucru”, isi aminteste decarul nedetronat al echipei nationale.

    Un nou capitol, Steaua

    Dupa trei ani si jumatate feerici la Sportul Studentesc, Gica Hagi a simtit chemarea unei cariere fuliminante. Dar pentru a ajunge la “marele de aur”, a trebuit sa treaca peste un moment incarcat de suspans, in biroul lui Nicu Ceausescu, cel care i-a deschis in cele din urma calea spre primul mare trofeu al carierei: Supercupa Europei, castigata cu Steaua.

    “Mi-era teama sa nu vada ca am tupeu. Dar eram convins 100% ca trebuie sa ajung acolo si sa plec, pentru ca erau trei ani si jumatate, iar un jucator mare, eu fiind deja golgheter, devii mai mare cand ai o echipa in spatele tau care castiga trofee si iti creeaza o cariera frumoasa. De aia Steaua era o provocare mare pentru mine si aveam nevoie de o echipa ca Steaua sau Dinamo, ca si Dinamo era campioana, dar si Dinamo, nu stiu de ce, au venit intotdeauna ultimii.

    Pentru ca eu nu eram in angajat la Steaua. Stateam la 303, in F, acolo in camine si din acest motiv nici nu ma angajasem la Steaua. In ultimul an si jumatate, la Steaua, m-am mutat intr-o garsoniera si apoi m-am mutat intr-un apartament cu Laca. Trebuia sa stam la rand dupa baietii mai mari ca sa primim un loc mai bun”, a mai povestit Gica Hagi.

    in reply to: Discutii referitoare la sezonul 2013 – 2014 #94613
    razvanR
    Member

    PREGĂTIRE 14:12 “MARINARII” AU PIERDUT CU 2-1 ÎN FAŢA “STUDENŢILOR” CE JOACĂ ACUM ÎN LIGA A IV-A BUCUREŞTI
    Farul, învinsă de foştii jucători ai Sportului!

    http://liga2.prosport.ro/seria-1/pregatiri-amicale/farul-invinsa-de-fostii-jucatori-ai-sportului-11544921

    Având liber în Liga a 2-a în week-end-ul trecut, echipa constănţeană a programat, sâmbătă, o partidă de verificare la Năvodari. Antrenorul Ion Răuţă a început confruntarea cu o echipă formată preponderent din tineri.

    Tehnicienii constănţeni intenţionau să-i vadă la lucru sâmbătă pe jucători într-un meci de antrenament, „în familie”. Însă vineri seară târziu s-a ivit varianta unui meci amical cu o echipă a Sportului Studenţesc, Ion Răuţă schimbând programul de a doua zi. Astfel că Farul a disputat partida cu echipa din capitală, pe stadionul „Flacăra” din Năvodari.

    Potrivit oficialilor Farului, echipa Sportului, care joacă într-o ligă inferioară a municipiului Bucureşti, a fost formată din jucători tineri, cei mai mulţi de 16 – 18 ani (foşti campioni naţionali de juniori), cărora li s-au adăugat şi câţiva de 20 – 21 de ani. De cealaltă parte, Ion Răuţă a început şi el meciul cu o formaţie tânără, „11”-le de start fiind: Vl. Neagu – Niţescu, E. Năstase, Bădaşcă, Irimia – Tothăzan – Pâslaru, Tudor, Anton, Coteanu – Igiroşanu. Această formulă a fost menţinută pe teren 65 de minute, după care Răuţă a început să facă schimbări, mai intrând în joc până la final Băjan, Bumbac, Mansur, N. Creţu, Coconaşu, I. Florea, Ivanovici, Bolat şi Butoi.

    Sportul Studenţesc s-a impus cu 2-1 (1-0). Oaspeţii au condus cu 2-0, marcând golurile în minutele 30 (din lovitură liberă) şi 85, în vreme ce Farul a redus din diferenţă în minutul 87, prin Georgian Butoi. „Iniţial, nu aveam în plan să întâlnim sâmbătă un adversar într-o partidă de verificare. Dar, dacă a existat posibilitatea să jucăm cu această echipă, i-am dat curs. Iar meciul a fost unul util. Ne-am confruntat cu o formaţie destul de bună, care ne-a pus probleme, unul dintre jucătorii adverşi fiind chiar foarte interesant. Şcoala de fotbal a Sportului e una tradiţională, a produs mereu talente. Primul nostru obiectiv în confruntarea de la Năvodari a fost să le dăm minute şi fotbaliştilor tineri, care au jucat mai puţin în ultimul timp, şi să ne edificăm în privinţa lor. I-am văzut doar în meciul de Cupă cu Pandurii, ceea ce e puţin. Săptămâna viitoare (n.r. – aceasta) vrem să mai disputăm două amicale, unul miercuri şi unul sâmbătă, deşi luni şi vineri avem câte două antrenamente”, a declarat Ion Răuţă.

    Sursa: Ziua de Constanţa

    in reply to: Mac Popescu #91447
    razvanR
    Member

    INTERVIU Emil Barbu (Mac) Popescu: „Am fost marinar pe un vas care n-a plecat din port“

    http://www.adevarul.ro/entertainment/celebritati/am-fost-marinar–vas–n-a-plecat-port-1_50ae45aa7c42d5a6639b36c8/index.html

    Emil Barbu (Mac) Popescu vorbeşte despre copilăria sa marcată, pe de o parte, de răsfăţul mătuşilor şi de promenadele pe peronul gării Feteşti şi, pe de altă parte, de război şi de foamete. Maturitatea a găsit-o în armată, pe un remorcher care n-a ajuns niciodată în larg.

    În anii ’40, asculta „Lili Marleen” pe peronul gării din Feteşti. În urmă cu aproape şase decenii aduna macii sălbatici de pe câmpul din spatele casei doar pentru a-i arăta profesoarei sale de limba română cât de frumoasă e. Acum jumătate de secol, făcea acrobaţii în uniformă militară şi era aplaudat de fetele roşii în obraz din satele româneşti. În urmă cu mai bine de patru decenii, transforma un beci întunecat în cel mai cunoscut club pentru studenţi. Până acum un deceniu, a condus fotbalul studenţilor din Bucureşti. Azi, este unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi români. Aşa ar putea arăta titlurile capitolelor din viaţa lui Barbu Emil (Mac) Popescu. În continuare – câteva rezumate. „Weekend Adevărul”: V-aţi născut cu puţin timp înainte de a începe al Doilea Război Mondial. V-a rămas vreo amintire din vremea războiului? Emil Barbu (Mac) Popescu: În vremea războiului locuiam în Feteşti, principalul nod de cale ferată. De acolo sunt câteva imagini pe care le mai ţin minte: toată lumea bună se plimba pe peron. Peronul gării însemna socializare, însemna corso. Apoi, în gară era un restaurant în care protipendada lua masa sâmbăta şi duminica. Ştiu asta pentru că aveam şapte mătuşi care mă luau de mână să mă plimbe pe peronul gării. La radio se ascultau melodii de genul „Lili Marleen”. Mai am în minte bombardamentele, însă mai mult din povestirile tatălui. El lucra atunci în Moldova şi s-a găsit în mijlocul unui bombardament în urma căruia tranşeul în care era a fost îngropat din cauza unei explozii. A scăpat, n-a păţit nimic. Joaca mea a fost însă cu trenul. „Atenţie la calea ferată!”, „Stai în curte!” erau cele mai auzite sfaturi. Cum era în compania mătuşilor? Vă răsfăţau? Am fost primul nepot, am fost mai mult decât răsfăţat. De atunci, nu mai accept sărutul! Eram aşa de pupat, că mi s-a făcut lehamite. Am văzut că, în ultimii 20-30 de ani, bărbaţii mimează un sărut de „bun venit”, de „la revedere”. Inofensiv, dar eu nu mă pot apropia. Când văd un bărbat că se apropie de mine… Am păstrat sărutul pentru cine este consacrat, dar atât! S-au resimţit neajunsurile de după război şi în familia dumneavoastră? Pot să spun că am fost marcat de armistiţiu, de ajutorul american, de naţionalizare, de stabilizarea monedei. Odată cu trecerea anilor, aceste cuvinte mi-au rămas întipărite în minte. Aşteptaţi americanii? Sigur că da. Tatăl meu i-a aşteptat tot timpul. Săracul n-a avut noroc nici să-i vadă. Dar cred că oamenii din zonele mai îndepărtate de Capitală aşteptau, poate cu resemnare, poate din curiozitate, să vadă cum va arăta lumea lor atunci când se va termina totul. Ştiu că a fost o foamete teribilă în ’47, pe care am resimţit-o adânc. Mi-aduc şi acum aminte de impresia puternică pe care am avut-o după ce am găsit să cumpărăm o ladă de cartofi de la nu-ştiu-ce ţăran. Cu ea am ieşit din iarnă. Aţi fost de mic apropiat de sport. În Roman, în clasele primare, pe trotuarul din faţa şcolii chiar organizam competiţii sportive. Spre exemplu, cronometram cu ceasul de bucătărie 100 de metri viteză. Bine, 100 de metri mai mici. După război, a fost o deschidere spre sport pentru că nici n-aveai ce altceva să faci. Maci pentru doamna „Ţaca” Cum a fost prima întâlnire cu profesoara de limba română din liceu, căreia îi dăruiaţi flori? Ne-a impresionat pe toţi! Eram o clasă de băieţi şi a venit o doamnă profesoară brunetă, de 21 de ani, proaspăt absolventă. „Ţaca” îi ziceam. Eram toţi căzuţi jos, cred că toţi eram îndrăgostiţi. Care mai de care voia să stea singur în bancă pentru că, dacă era un loc liber lângă tine, se mai aşeza. Atunci erai cel mai fericit. Fostul meu coleg de bancă, acum medic la Paris, îmi spunea după ore: „Măi, eu când mă fac mare am s-o iau de nevastă pe «Ţaca»!”. Întâmplarea a făcut să locuiesc în apropierea unui câmp de maci şi, cum simţeam nevoia să-mi exprim afecţiunea, de când începeau să-nflorească macii, îi aduceam mereu… În fiecare zi? În fiecare zi! Pe vremea aceea, păstrai o notă şi de romantism, şi de provincialism, care conta foarte mult. Noi ne făceam veacul noaptea ascultând Music USA, care dădea jazz după ora 23.00, şi Radio Istanbul, care transmitea muzică europeană. Totuşi, păstram, în special în raportul dintre oameni, un romantism aparte. Erai mai timid, mai izolat, mai fără curaj. Aşa v-a rămas porecla „Mac”… Pe colegul meu de bancă îl chema Barbu, mai aveam un coleg pe care-l chema Emil. Iar eu – Emil Barbu. De aceea mi s-a zis „Mac”. M-am trezit că şi în familie mi se spune tot „Mac”. Nu mai sunt Emil Barbu pentru nimeni. Ştim că aţi făcut gimnastică. Ce v-a atras? Mi-a plăcut din copilărie circul, pentru mine era suprema metodă de expresie artistică. Acrobaţi frumoşi, fete drăguţe. De la circ până la stat în mâini, pe maidan, acolo, nu e mult. Aşa m-am apucat de gimnastică şi am continuat mult timp. M-am oprit când mi-am fracturat mâna. Am şi crescut vreo 12 centimetri după ce m-am lăsat. După aceea a venit armata… Spuneaţi că regretaţi anii pe care i-aţi petrecut în armată. De ce? A fost prea lung. Trei ani şi două luni. La 20 de ani puteai să faci ceva mai mult decât armată. Sigur, este o experienţă unică, iar eu n-am stat degeaba acolo, am produs ceva. Unde-aţi făcut armata? La Brăila. Am fost marinar pe un remorcher care n-a plecat niciodată din port. Am făcut şcoala de motoare, am fost specialist grup motoare pentru bărci de asalt – nişte hârburi rămase după război. Numai că, fiind sportiv la vremea respectivă, în aşteptarea unui transfer la un grup sportiv, am acceptat să merg la un curs de alpinism undeva, în Bran. M-am întors la Brăila după şase luni de pregătire fizică şi am fost numit instructor sportiv. Aşa am rămas. Ce mi-a folosit mie din armată este faptul că m-am verificat că pot să fiu un administrator, că, dacă vreau ceva, pot să fac. Am gândit o structură de bază sportivă pe care am şi pus-o în aplicare, mi-a fost la îndemână să fac un stadion. Am făcut şi o trupă de acrobaţi, cu care mergeam prin sate şi făceam spectacole prin cămine culturale. Salt pe spate, salt în faţă, eram marinari frumoşi. Aveaţi şi admiratoare? Sigur că da. Nu se putea altfel. După armată, am început să caut timpul pierdut. Mi s-a părut că trei ani i-am pierdut acolo degeaba, pe nimic! Şi handbal aţi jucat de performanţă. De ce aţi renunţat? Handbal în 11! Am jucat până la vreo 26 de ani, pentru că nu mai puteam să fac Arhitectura fără să renunţ la ceva. “Am fost primul nepot, am fost mai mult decât răsfăţat. De atunci, nu mai accept sărutul! Eram aşa de pupat, că mi s-a făcut lehamite.” Una din două Steaua sau Dinamo? Sportul Studenţesc, nu mă-ntrebaţi de alte echipe. Sunt habotnic. Semnal M sau Mondial? Mondial. „Ştiinţa” Craiova sau „Poli” Timişoara? „Ştiinţa”. Lemn sau fier forjat? Lemn, e mai cald. Hagi sau Dobrin? Meci nul. Pop sau folk? Folk. Mourinho sau Guardiola? Guardiola. Termopan sau sticlă? Sticlă. Pix sau creion? Nu prea mai scriu. Maci sau trandafiri? Trandafirii. Sunt mai pereni. Am trecut de Mac. De ce a interzis Partidul cuvintele „pop” şi „folk” „Club A” este acum cunoscut de toţi tinerii. Cum v-a venit ideea? În ’67, după ce câştigasem un premiu de la Uniunea Judeţelor pentru un afiş, am fost în Polonia într-un grup de arhitecţi. Polonia avea o cadenţă culturală extraordinară, era cu un pas înaintea altor ţări. Şansa a fost să văd cum sunt cluburile lor, majoritatea în subsoluri. Cum au zburat studenţii de la „Albina” la „Club A” „Club A” era cu acces limitat. Era o protecţie sau încerca să fie un club exclusivist? Am avut întotdeauna în minte că ideea de club înseamnă altceva decât ceea ce era în România. Voiam un club englezesc în care nu intră oricine. Un club care se adresează unui anumit gen de oameni. Cred că aceasta a fost cheia succesului la „Club A”,pentru că, timp de aproape trei decenii, s-a adresat numai studenţilor de la Arhitectură, care puteau avea un invitat din afară, dar pentru care garantau. Un grup elitist cu preocupări diferite faţă de ale majorităţii studenţilor, un manifest… Chiar am scris un manifest, de altfel foarte amuzant, atunci când am lansat clubul. Scria: „Stimaţi colegi, a sosit vremea să scăpăm de inerţia care nu ne caracterizează”. Voiam să scăpăm de „Albina”, o cofetărie în care se dădea Amalfi, adică vodcă şi vermut sau ţuică şi vermut. Am făcut făcut o chetă care a durat vreo doi ani şi, pe 29 decembrie 1968, am terminat, iar inaugurarea a fost în martie ’69. În dimineaţa ce preceda lansarea, am împărţit câte un manifest fiecărui student de la Arhitectură. Iniţiativa era a lui Nelu Popa, un coleg care făcuse pentru prima dată înconjurul Europei cu bicicleta, care mai şi vorbise la Europa Liberă. Vuia oraşul, s-a dus vestea, era o mulţime de oameni în faţă la Arhitectură. Aţi întâmpinat dificultăţi? Autorităţile ce spuneau? La nici şase luni de la înfiinţarea clubului, în ’69, am făcut primul festival de muzică folk şi pop la Casa de Cultură a Studenţilor în primele cinci seri şi la Sala Palatului în a şasea. Succesul de la Sala Palatului m-a făcut să organizez, în ’71, al doilea festival. Am făcut selecţia de formaţii din toată ţara. Au venit atunci 5.000 de persoane, în condiţiile în care Sala Palatului era dimensionată pentru 3.000. Nu mai era loc în sală! Şi încă 5.000 stăteau afară, pentru că nu mai aveau cum să intre. Copiii multora dintre politicieni n-au avut acces pentru că n-au prins bilete, iar noi n-am făcut rabat de la reguli. După a doua sau a treia seară, m-au chemat la organizaţia pe Bucureşti a Partidului şi mi-au spus să nu apară în gala de la final anumite formaţii. M-am sfătuit cu juriul, care n-a fost de acord, spunând, pe bună dreptate, că în gală trebuie să intre cine e premiat. După acest eveniment, s-au interzis cuvintele „pop” şi „folk”. Apoi, a venit Cenaclul Flacăra, mai abil făcut, care a preluat muzica tânără. Ce scriau americanii despre „Club A” Dimensiunile Cenaclului erau mult mai mari… La noi a fost o mişcare spontană organizată de studenţi, cealaltă a fost altceva, o mişcare de masă. Eu sunt mulţumit că am reuşit să aduc pe scenă muzica pe care o doreau tinerii. Datorită acestor manifestări care au continuat în club, mişcarea noastră a devenit celebră. Peste câţiva ani, într-un ghid american, scria aşa: „Dacă vreţi să petreceţi o seară în Bucureşti, nu uitaţi să mergeţi în Club A”. Or, asta era o etichetă care însemna foarte mult! “A fost o mişcare în Bucureşti pentru un ziar al studenţilor. S-a făcut ziarul, dar s-a numit «Convingeri Comuniste».” „Am intrat în fotbal pentru a cinsti memoria fratelui meu” „Weekend Adevărul”: Cum de-aţi făcut pasul către fotbal, către „Sportul Studenţesc”? Emil Barbu (Mac) Popescu: Apropierea de fotbal n-a fost întâmplătoare. Eu am avut un frate, Ioachim Popescu, care a jucat fotbal. Vrând-nevrând, am fost în apropierea climatului fotbalistic, eram implicat ca susţinător afectiv al fenomenului şi al fratelui meu, în primă instanţă. Cu Sportul Studenţesc, însă, a fost o conjunctură. Eram cunoscut pentru festivaluri, pentru „Club A”, introdusesem casele de tineret, am înfiinţat în ’70 primul centru de proiectare studenţesc. Am avut însă şi un mare ghinion, o tragedie. Fratele meu a murit la 13 septembrie, în faţă la Cişmigiu, în urma unui accident. După un timp, cei de la Casa de Cultură a Studenţilor m-au atras şi m-au convins, aşa că în ’70, în iarnă, am venit ca vicepreşedinte la Sportul. Echipa era în Divizia B, n-a promovat în acel sezon. Cineva mi-a propus să fiu preşedinte, iar eu am răspuns: „Dacă am să fiu preşedinte, am să promovez Sportul în «A», pentru că am de gând să fac un memorial «Ioachim Popescu»”. Asta a fost motivaţia mea, am intrat în fotbal pentru a cinsti memoria fratelui meu, care a fost un împătimit pentru fotbal şi care a murit la 26 de ani. Echipa a promovat. Am făcut un prim memorial, le-am făcut şi pe al doilea, şi pe al treilea. La al patrulea memorial, pe Valea Oltului, când ne întorceam de la un meci cu CFR Cluj, am avut un accident grav. Au murit patru persoane, 16 au fost spitalizate. A fost un miracol că aţi supravieţuit… Eu am lăsat locul liber pentru o fetiţă care venea de la Cluj spre Bucureşti. Discutam cu Angelo Niculescu şi cu Mircea Rădulescu şi cu Mielu Voica, eram necăjiţi pentru că pierdusem cu 1-0. Eram cu spatele la direcţia de mers. La un moment dat, am simţit impactul. Într-o fracţiune de secundă, din instinct, m-am lăsat pe podea. În următoarea secundă am fost afară, căzând pe pietre. Am trecut prin fereastra din stânga. Sunt momente de un tragism extraordinar. Acestea m-au mobilizat să rămân. Tragedia de la Hanovra Aurică Rădulescu a fost un alt destin tragic al echipei… Aurică Rădulescu a fost un băiat la care eu am ţinut foarte mult. Era stângaci, era născut în aceeaşi zi ca fratele meu, era foarte sensibil. În Hanovra, el şi cu un coleg nu apucaseră să coboare din tren, i-am văzut că ies pe coridor după ce trenul pornise din gară, i-am văzut ca pe nişte umbre şi am strigat „Nu coborâţi!”. Nici nu mi-am închipuit că pot să forţeze amândoi uşa. A cedat uşa, iar Aurică Rădulescu a căzut şi a fost tăiat pe diagonală. A mai trăit două zile. A fost un moment de nebunie, totul se întâmpla în faţa mea. Nu ştiam ce să fac, am luat un prosop şi am fugit pe calea ferată, să-l acopăr. Parcă nu voiam ca lumea să-l vadă aşa, mutilat. Echipa n-a ştiut că a murit, am venit cu sicriul în avion şi ei n-au ştiut. Niciodată nu cred că s-a întâmplat ca în Constanţa oamenii să se mobilizeze cum au făcut-o la înmormântarea lui. Zeci de mii de oameni au fost. De ce nu putea Hagi să fie lider Se zice că Hagi ar fi fost ca Aurică Rădulescu… A fost un jucător mult mai mare ca Gică Hagi. Eu am cerut întotdeauna să aducem de la Constanţa jucătorii cei mai buni. Am avut o legătură strânsă cu Farul Constanţa. Aurică era un tip longilin,înalt, elegant în mişcări. Gică Hagi a fost mult mai de reacţie, mai de viteză, total opus. Lider cu autoritate a fost Aurică Rădulescu. Hagi nici nu şi-a propus să fie lider. În plus, a venit la Sportul când din echipă făceau parte Marcel Coraş, Mircea Sandu, era mai greu să devină lider. Cum l-aţi descoperit pe Hagi? Cineva îmi spunea că e la Constanţa un jucător… „Lasă,că e mic”, îi spuneam. L-am văzut însă pe Hagi în meciul direct dintre Farul şi Sportul. L-au băgat în repriza a doua. Am văzut că are scânteie şi am trimis un om să discute cu familia. Avea 18 ani. Încă nu împlinise 18 ani. Era un puşti debusolat. Iscălise o hârtie că se face plutonier major la Steaua. Am demontat-o, pentru că avea 17 ani, nu putea să fie plutonier. Am vorbit cu tatăl său, care fusese muncitor în Irak, am trimis oameni acolo, la machidoni, să discute, am luat dezlegarea şi am trimis la Farul doi jucători: pe Lică şi pe portarul Gârjoabă. Hagi a jucat cu ei la Farul şi, la sfârşitul sezonului, a venit la Sportul. S-a băgat pe fir şi Craiova. L-au băgat la facultate acolo, el a spus: „Merci!”. Eu le-am spus că am toate documentele: carnet, iscălitură, dezlegare. „Aici rămâne!” Am intuit şi momentul plecării sale. Era curtat, avea 35 de meciuri în echipa naţională. “Le-am făcut câte un bust şi lui Aurică Rădulescu, şi fratelui meu. La nicio lună după marea noastră Revoluţie, bustul lui Aurică Rădulescu a dispărut. În ’96, l-au furat şi pe al fratelui meu. Nu le-a furat nimeni când n-a fost pază în cimitir! Cred că aveau vreo 90 de kilograme!” “Niciodată nu cred că s-a întâmplat ca în Constanţa oamenii să se mobilizeze cum au făcut-o la înmormântarea lui Aurică Rădulescu. Zeci de mii de oameni au fost.” Totul despre transferul lui Hagi la Steaua Cum a început conflictul cu Steaua pe transferul lui Hagi? Da, era deja căpitan al echipei naţionale. El spunea că nu pleacă, nu pleacă. Până la urmă, am avut ghinionul că Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni în 1986 şi m-au chemat mai-marii de la Ministerul Sportului şi de la Steaua, să-i dau drumul lui Hagi în iarnă, pentru Supercupa Europei. Eu am spus că nu e niciun fel de motiv să-l dau. Sportul a ieşit pe locul 2, Steaua a ieşit pe locul 1 şi a câştigat Cupa Campionilor fără Hagi, deci nu era niciun motiv ca el să plece. Apoi am ajuns la un compromis. Mi-au spus că e jucătorul echipei naţionale şi e în interesul echipei naţionale. Am zis: „Bine”. Şi am făcut o convenţie scrisă: „Având în vedere interesul echipei naţionale, clubul Sportul Studenţesc este de acord cu detaşarea jucătorului, pentru două zile, pentru a susţine meciul cu Dinamo Kiev, urmând ca după aceea să se prezinte la echipa care l-a consacrat, Sportul Studenţesc”. „Detaşarea” este un termen care nu există în fotbal. Nu am dat carnet, nu am dat dezlegare, nu am dat nimic. Am semnat un act de detaşare, în care i-am pus să semneze pe Ilie Ceauşescu, pe ministrul Sportului şi încă un oficial de la Steaua. Apoi, în fiecare an, făceam câte un memoriu că jucătorul Hagi nu era transferat oficial. Degeaba. Mie îmi spunea că se întoarce, când mergea la Steaua zicea că rămâne acolo. Era debusolat, săracul. Era un băiat foarte cuminte şi foarte cinstit. Fiind macedonean, înclinat spre construire, m-am gândit că o să-i fie greu să se impună ca antrenor, deşi era genial ca jucător. Până la urmă, s-a dus la Real… Când a venit Real Madrid să-l ia, eu le-am spus, din nou, că nu sunt de acord. Am cerut ca Biroul Federal să se pronunţe al cui e jucătorul. „Dacă voi spuneţi că e al Stelei, dovediţi cu acte! Eu spun că e al Sportului, am acte doveditoare.” I-am pus în nişte fierberi… Şi în final au dat o decizie că suma de transfer se împarte în două. Unde s-au dus banii de la Real Madrid? Şi „Sportul” ce sumă de bani a primit? Sportul a primit jumătate din suma de transfer, care nu a fost jumătate. Am primit o hârtie cu o sumă modică, pentru că restul fusese dat la stat. Rică Răducanu cum era în echipă? Răducanu era un om versat. Avea doza lui de umor care îl prindea foarte bine, era animatorul de bază. A adus deprinderi importante la lot. (râde) Cum era Mircea Sandu în teren? El a fost un lider de la început, de la 18 ani. Avea un fel de a convinge jucătorii, de a se impune. El, Cazan, Chihaia, au jucat timp de 15 ani la Sportul. I-am văzut cum au crescut, cum termină facultatea, îşi cumpără o casă mai bună, am fost mereu lângă ei. Şi mereu îi pregăteam pentru arhitectură. Le aduceam în cantonament profesor de Istoria Arhitecturii, le arătam ce să înveţe. „Mă, când vă lăsaţi de sport, măcar să ştiţi şi voi ce e un gotic, ce e un corintic.” I-am dus la concerte, mi-aduc aminte că i-am dus la un concert de muzică de cameră pe care eu l-am suportat greu. Echipa de juniori a Sportului Studenţesc i-a făcut cadou fostului preşedinte un tricou special după ce a câştigat campionatul.

    CV: Arhitectul Sportului Studenţesc Numele: Emil Barbu Popescu. Data şi locul naşterii: 15 septembrie 1938, Feteşti, judeţul Ialomiţa. Studiile şi cariera: – În 1970 a absolvit Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”. – În 1968 a fondat clubul studenţesc „Club A”. – A fost preşedinte la Sportul Studenţesc timp trei decenii. În prezent este preşedinte de onoare. – A ocupat succesiv funcţiile de decan (1996), prorector (1998), rector (2000) şi preşedinte (2008 -2012) al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”. – A realizat peste 80 de proiecte de construcţii, cele mai cunoscute fiind „Academia de Fotbal” de la Mogoşoaia , „Casa Olimpismului” de lângă Arcul de Triumf şi stadionul „Sportul Studenţesc”. Locuieşte în: Bucureşti.

Viewing 15 posts - 31 through 45 (of 674 total)